Gândirea pozitivă

Lebede...

2012-02-18T23:21:00.002+02:00

Lume îngheţată statui cioplite-n ţurţuri, cu capete încoronate de fulgii jucăuşi.
Aş vrea să-mpodobesc un pic răceala ce-n suflete pătrunde.
Aş vrea să-mping afară şi ceaţă, şi nour şi tristeţi.
Au murit lebede pe apă. O mână criminală... unele aveau asortate alături şi niscaiva cartuşe-cum spune autorul.
Aş putea fi pozitivă acum doar gândindu-mă la ce se spune: Cică înainte de moarte, lebăda în loc să ţipe, cântă.
Câte triluri s-or fi înălţat spre ceruri?

http://www.adevarul.ro/locale/tulcea/Lebede_moarte_la_Vadu_5_648585137.html

Cât de uşor putem trece peste lucrurile neplăcute ale vieţii?

2012-02-13T13:33:00.000+02:00

Cât de uşor putem trece peste lucrurile neplăcute ale vieţii?
Ele pur şi simplu se întâmplă. Nu putem spune despre ele că sunt gri, sau negre, sau , roze...ele pur şi simplu sunt.
Uite şi cu iarna asta!
Unii se dau cu schiurile sau cu bobul, alţii sunt împotmoliţi în troiene...
Unii se deconectează la săniuş, alţii alunecă şi cad ...
De altfel oriunde există gheaţă e posibil să mai şi cădem.
Chiar şi cei ce se află la săniuş sau schi pot cădea...
Aşa este şi-n viaţă. Drumul nu e totdeauna lin.
Este important să ne putem ridica, să ne scuturăm haina şi să zâmbim.
Mă repet:
ESTE IMPORTANT SĂ ZÂMBIM!
Situaţiile vin şi trec.
Putem cădea des. Nu suntem mereu pregătiţi pentru situaţiile care se întâmplă. Am auzit recent pe cineva care spunea că nu este important dacă vei cădea. Este important să nu stai mult pe jos.
Aaa! Încă ceva: Un alt fapt deosebit de important este acela de a nu cârcoti. Să privim viaţa detaşat, micile neplăceri să fie doar oportunităţi pentru slalom.
Deci cum trecem peste lucrurile neplăcute ale vieţii?
ZÂMBIND. Neapărat zâmbind. Drumul nu e totdeauna neted.Să învăţăm din asta... Trebuie să ne permitem şi să cădem.
Vrem să învăţăm asta? Atunci ne asumăm anumite riscuri spunându-ne că este posibil să alunecă şi să cădem chiar,dar este important să ne ridicăm zâmbind, transformând fiecare situaţie cu care ne confruntăm în oportunitate.

Putem avea încredere?

2012-02-05T11:06:00.003+02:00

În oameni...în noi înşine...

O astfel de întrebare ne frământă deseori, când dezamăgirea ne stăpâneşte.

Nici nu e de mirare că se întâmplă aşa ceva când experienţele proaste cu semenii noştrii duc la dezamăgire şi implicit la suspiciuni în relaţiile cu ceilalţi.
Evident, suspiciunea este într-o oarecare măsură scut, deoarece învăţăm deseori să ne aşteptăm la "ce e mai rău".
În ciuda experienţelor negative, în mod sigur au fost altele care ar trebui să ne întărească încrederea in oameni, lucru care ne-ar îmbunătăţi atitudinea faţă de alţii,iar în felul acesta am putea supravieţui.
În primul rând,cred eu,trebuie să avem încredere în noi înşine. În felul acesta credem în capacitatea noastră de a face faţă problemelor care ne sunt puse înainte.
Apoi trebuie să nu ne fie teamă să avem încredere în ceilalţi.
Dar cărui fapt se datorează oare pierderea încrederii în ceilalţi?
Uneori ne simţim trădaţi...Am crezut în ceva, în cineva, am avut oareşce idealuri...

Ce facem atunci?

Dacă am avut un accident,nu vom mai traversa strada?
Dacă cineva nu a fost demn de încredere, toată lumea este la fel?
Iată cel puţin două întrebări ce mă determină să cred că o persoană nu înseamnă întreaga lume, că nu voi avea încredere în toată lumea, dar voi căuta în întreaga lume oameni care pot fi de încredere!

Alternanţe

2012-01-24T17:02:00.001+02:00

Pretutindeni în lume există noapte şi zi, răceală sau căldură, bine şi rău, întuneric sau lumină...
Totul este ciclic.
 Suntem parte din natură. 
Pe măsură ce lumea se transformă ne transformăm şi noi odată cu ea.
Să ne bucurăm de lumină la fel de mult cum ne putem bucura de întuneric.
Să suportăm greul pentru că după el vine şi binele!
Să privim totul ca pe-o speranţă în devenire...
Să nu ne îngrijoreze întunericul. Cu cât acesta este mai mare, cu atât steaua noastră va străluci tot mai puternic. 

Ba mai mult de atât: umbra trecutului poate fi speranţă pentru viitor.
Da! Există lumină după întuneric, câştig după pierdere, dulce după amar şi după cântec suspin.
Extaz de fericire după lunga agonie, şi totul, da, totul, mă face să cred că există şi viaţă dincolo de mormânt!

Crâmpeie din viaţă...

2012-01-18T10:56:00.001+02:00

Crâmpeie zdrenţuite, uzate, şifonate uneori... fragmentate din oareşce motive. Ba vântul, sau ploaia, sau poate soarele năpraznic din zile de vară.

Crâmpei din viaţă petrec şi-acum când în tăcerea surdă se-aude doar zgomotul vreunui tren ce trece cu viteză stabilită sau redusă în funcţie de intemperii, pe fondul continuu de zumzet lăsat de vreun aparat obligat să funcţioneze.

Nu cred că este ceva ascuns sau de ascuns... doar dacă nu s-a pitit pe undeva prin vreun ungher până şi de mine, crâmpei de lume. Da. Mă simt şi eu câteodată de parcă aş fi o parte a lumii.
Sunt un fragment şi eu, dar nu mă simt că aş fi unul zdrenţuit, uzat sau (chiar dacă unii nu sunt de acord cu asta), şifonat.
Mă simt într-adevăr un crâmpei, dar unul frumos colorat în toate culorile curcubeului. Un crâmpei care are mult, mult roz.
Pastel de viaţă.

Lista de inventar

2012-01-17T09:11:00.002+02:00

Dacă în urmă cu treizeci de ani cineva m-ar fi întrebat ce anume apreciez la viaţă, lista mea de inventar ar fi diferită de cea pe care aş fi întocmit-o acum douăzeci de ani, zece ani sau chiar de cea pe care aş întocmi-o în momentul de faţă.

Există însă unele lucruri care vor sălăşui mereu în oricare dintre liste, indiferent de vârsta la care m-aş fi apucat de scris.

Cele mai bune lucruri le putem exprima în orice moment, doar trebuie să ne deschidem inimile măcar cât să pătrundă razele dragostei de viaţă.

Lucrurile de ordin material (o casă, mobilierul sau poate maşina), acestea nu le voi găsi decât pe una dintre liste poate, şi chiar dacă procură o oarecare bucurie, nicicând nu o va egala pe aceea câştigată în viaţă prin lucrurile care nu costă nici un ban.

Ce-aţi spune despre dragoste, familie, bucuria de a te trezi dimineaţa mângâiat de razele calde ale soarelui?

Ce-aţi spune de capacitatea de a depăşi problemele vieţii de zi cu zi?

Ce-aţi spune de abilitatea noastră de-a empatiza, rotocoalele făcute de câinele din curte sau torsul pisicii întinse ca un ciorap vechi aruncat cât colo?

Copii sănătoşi sau chiar nepoţi (asta în cazul meu), faptul că cei pe care-i dorim alături nu renunţă la noi, dragostea şi sprijinul partenerului de viaţă, speranţa...

Faptul că fiecare moment din viaţă este o şansă pentru un nou început, şi lista ar putea continua.

Acestea, cred, sunt lucrurile care vor fi găsite în orice listă, indiferent de momentul în care aş fi rugată să o-ntocmesc.

Gânduri...

2012-01-09T08:44:00.002+02:00

Este frumos când cineva te înţelege, când cineva nu e prea leneş pentru a dărui.
Este frumos când dimineaţa eşti întâmpinat de-un zâmbet luminos.
Frumos este şi atunci când cineva te iubeşte în ciuda defectelor tale.
Este plăcut mirosul de cafea proaspătă ce se strecoară până la tine.
Clipe pictate în toate culorile curcubeului aşteaptă să fie aşezate la locul cuvenit. În rama sufletelor noastre.

Este de două ori frumos când după o zi lungă de muncă te întorci ACASĂ.

Dacă m-ar întreba vreodată cineva care este cel mai frumos lucru ce mi s-a-ntâmplat, mi-aş sprijini capul pe umărul celui drag, aş zâmbi şi-aş răspunde simplu: "ACESTA"!

"Fericirea supremă în viaţă este convingerea că suntem iubiţi, iubiţi pentru noi sau, mai curând, în ciuda noastră". – Victor Hugo

Să ierţi nu înseamnă să uiţi

2012-01-08T12:54:00.000+02:00

Să ierţi înseamnă să-ţi reaminteşti că nimeni nu-i perfect că mulţi dintre noi ne-mpiedicăm chiar când ne dorim mai mult să stăm drept, că de multe ori spunem lucruri pe care ne-am fi dorit să nu le fi spus nicicând.

Nu ştiu ce-mi doresc mai mult. Să-mi fie şters trecutul din minte sau să am puterea de a privi în detaliu tot ce mi s-a întâmplat, cu lux de amănunte.
Uneori cred că mi-ar plăcea să uit trecutul, dar oare uitându-l n-aş repeta aceleaşi greşeli?
Neputinţa de a privi în trecut ne face ignoranţi. Uitarea nu pot modifica circumstanţele unui eveniment, dimpotrivă, privind în urmă avem în faţă graficul greşelilor noastre.
Unde şi cum am greşit...
Deşi tentantă, uitarea este distructivă.
Aleg să-mi amintesc.
Aleg să-mi amintesc deoarece consider că este un mod plăcut de a celebra viaţa....

Şşşt!

2012-01-07T12:30:00.003+02:00

Ce bine-ar fi de-aş şti să ascult tăcerea!

Aş şti atunci să-mi ascult şi vocea interioară. Vocea care-mi şopteşte ce e bine să fac, încotro să mă-ndrept, care să-mi fie alegerile...
Vocea din interiorul meu este mult mai aproape de mine decât orice binevoitor.
Aud, ascult docil...îmi plac cuvintele ei!
Mă împac cu prezentul.
Liniştea creează în mine volume. Volume de carte. Ghiduri de supravieţuire. Există viaţă dincolo de orice. Până şi dincolo de moarte (veşnica mea frământare) există viaţă.

Îmi place acest poem:

"Tot
mai
indiscretă

Liniştea

La
sfârşitul fiecărui
poem

Mai
rupe
câte-o
bucată

Din
cutia
Pandorei"

Costel Zăgan

Fericire de iarnă...

2012-01-06T17:20:00.001+02:00

Am avut puţină zăpadă ieri... darîncă puţină răbdare! La meteo spuneau că vine...

Mi-e dor de ziua mâine ...

A nins puţin iarna asta...

Afară plouă cu bolovani de picuri.
Cât plumb în juru-mi!-(fără nicio legătură cu Bacovia)

Starea lui sufletească mi se păreadisperată. Nicio urmă de speranţă. Dar eu n-am cum să nu sper.La meteo ziceau că o să ningă. Picăturile de plumb se vorpreface în fulgi jucăuşi de nea. Vor fi uşori ca fulgii de puf înadierea vântului .

Dansează...

Fulgii de mâine dansează de pe acumîn înalt. De fapt repetă dansul cu care vor avea premiera mâine...

Aştept!

În căldura căminului meu seîmprăştie miros de pâine proaspătă...

Ce este libertatea?

2012-01-05T18:05:00.000+02:00

Ce înseamna sa fii liber?
Cred că a fi liber înseamnă să poţi face ceea ce vrei, să spui fără teamă ceea ce gândeşti. Libertatea înseamnă absenţa oricărei constrângeri asupra alegerii deciziilor sau acţiunilor noastre.

Ce putem face însă dacă libertatea noastră este împiedicată de împrejurări?
Nu există libertate fără efort, cred. Trebuie să acţionăm la înlăturarea obstacolelor din calea libertăţii noastre dar în aşa manieră încât să nu subjugăm libertatea semenului nostru.

Dar dacă libertatea noastră este împiedicată chiar de el? Conştient sau poate nu, influenţat de alţii sau poate chiar constrâns, lezează interesele mele sau ale tale. Atunci nu mai suntem liberi.

Ne naştem liberi. Ce determină lipsa noastră de libertate în timp? Poate legi, reguli, şi dacă vom cunoaşte acele legi şi reguli ale societăţii atunci putem fi stăpâni pe tot ceea ce facem în limita bunului simţ.

Religia care te-nvaţă să urăşti

2012-01-01T13:03:00.000+02:00

"Prinaceasta se va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragosteunii pentru alţii". Textul aparţine Bibliei şi se găseşte în Ioancapitolul 13 versetul 33.
Un verset care m-a însoţit cel puţin zece anidin viaţă. Ani pierduţi, spun astăzi. Ani în care nu numai că n-amînvăţat iubirea (ea exista de altfel în inima mea), ci am învăţat săurăsc oameni, rase, religii până chiar şi pe mine m-am urât contrarversetului des repetat în cuvântările publice de la Sala Regatului,unde mi-am petrecut o bună bucată de vreme din cei zece ani.
Eraundeva prin 2000, an în care viaţa mea se împărţea între cei patrucopii, soţ şi locul de muncă. În general eram iubită peste tot. O bunăorganizatoare de petreceri, o bună ascultătoare, cântam deseori(activasem o vreme într-un ansamblu folcloric local). Îmi place să credcă şi acasă eram o soţie şi-o mămică bună. Ca orice om, decepţii aveamşi eu. Nimic nu poate fi perfect.
Într-ozi, la postul de radio local, în cadrul unei emisiuni pe tema "Careeste adevărata fericire?" am avut o intervenţie în care spuneam căviaţa nu constă în bunurile materiale pe care le ai. Un fost coleg declasă al soţului meu, martor a lui Iehova, a auzit acea emisiune şi s-adecis să ne viziteze. Erau doi. Amândoi bătrâni de congregaţie. Auabordat tema fericirii. Treptat, ne-au propus să studiem. Soţul, ateuconvins, a spus că nu are rost. Eu am mai fost dezamăgită odată dincauza religiei dar am acceptat totuşi acel studiu.
Lao vizită ulterioară m-a predat. Era o nevastă de bătrân incoerentă,fără nici o tehnică. Aici am început să greşesc. Am cerut ceva mai bunşi-am primit. O pionieră regulară unsă cu toate alifiile a început sămă prelucreze. Sunt produsul ei. Din persoana caldă şi plină de iubire,am ajuns aproape un om de tinichea.
Sespune că omul de tinichea nu avea inimă. Dorea să ştie cum e atuncicând râzi, să ştie ce-nseamnă mirosul florilor de primăvară sau adiereavântului din serile răcoroase. Dorea să se zbenguie în apa cristlină aizvorului de munte, dar vai, orice încercare ar fi eşuat. El era detinichea şi-ar fi-nceput să ruginească.
Aşasunt martorii. Oameni de tinichea. Roboţi meniţi să trăiască împlinireadorinţelor lor ascunse doar în vis. Acţiunile lor sunt cele pentru careau fost programaţi. Nu mă leg de fundamentele religiei, deşi uneledintre ele mi-au schimbat viaţa. 2001 a fost primul an în care n-am maiîmpodobit brăduţul cu care-mi obişnuisem copiii. În acelaşi an mi i-amexpediat de acasă dându-le bani să-şi petreacă zilele de naştere peici, pe colo, în câte-o cofetărie sau băruleţ, mai încolo, după ce-aucrescut.
Colegilorle-am spus clar cum am fost învăţată: "Dragi colegi, începând din acestan eu nu mai sărbătoresc zile de naştere, revelioane sau altele cu voi,voi deveni o martoră a lui Iehova". "Să-ţi ajute Dumnezeu!", zise ocolegă uitându-se la mine de parcă aş fi avut o aură în jurul capului.Şi-am fost tratată aproximativ cum m-am aşteptat.
M-amavântat în predicare. Am început pionieratul în domeniu. Ore întregizilnic la uşile altora încercând să le insuflu iubire şi speranţă, timpîn care ele, dispăreau treptat din inima mea. Le vorbeam de lumea nouă,când nu va mai fi boală, bătrâneţe sau moarte, o lume în care nu existăură, o lume ideală în care să trăieşti fericit şi mulţumit...
Dinnefericire pentru mine, în timp, am învăţat că acolo n-au loc copiiimei, soţul sau mama pentru că ei fie au alte religii, fie că n-au niciuna. Şi-atunci mi-am pus unele întrebări. Ce-aş putea să fac eu într-unparadis fără cei dragi mie? - spre exemplu. Asta mai la-nceput.
Apoiam început să fac paralele între Ce pretinde Dumnezeu de la noi(martori fiind) şi ce fel de martori suntem. Am învăţat invidia, urasau gelozia, stări pe care înainte nu le-am avut. Am învăţat ce-nseamnăconcurenţa prin obligativitatea raportului lunar de predicare, amînceput să dezvolt sentimente de vinovăţie însoţite frecvent de atacuride panică, deoarece fie că nu reuşisem să particip la vreun programreligios, fie că activitatea mea era atât de intensă încât n-aveamrăgaz nici măcar pentru mine. Atunci am început să mă urăsc, să măacuz, să-mi pară rău din ce în ce mai mult că am intrat în acest ţarcinfect.
Cinevaîn aceiaşi situaţie ca a mea spunea “Nu mi-am pierdut anii acolo. Doari-am trăit altfel.” Eu nu cred că i-am trăit. Eu cred că am pierdutmulte. Foarte multe. Şi nici nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentrufaptul că în corpul meu de tinichea am auzit primele bătăi ale inimiişi am reuşit să simt căldura razelor de speranţă.

Credinţă, iluzie, speranţe sau...doar vis.

2011-12-02T20:25:00.003+02:00

Vine o zi în viaţa fiecăruia dintre noi, o zi în care pare-se că nimic nu merge cum ar trebui.

Uneori, avem atât de multă nevoie de prieteni, de cei ce ne-ar putea ajuta...
Batem la uşa sufletelor lor cu un licăr de speranţă, dar pentru fiecare uşă deschisă, altele două ni se trântesc în faţă.
Cine îmi va usca lacrimile în mijlocul tristeţii mele?
Când sunt speriat, cine îmi va alunga temerile?
Când sunt îngrijorat, cine îmi va da speranţă?
Când sunt confuz cu privire la un lucru, când mă simt pierdut cine mă va ajuta să fac faţă?
Sunt întrebări fireşti pe care ni le punem atunci când simţim că nu mai putem înainta.
Credinţa noastră s-a dus...
Spulberată de vânturile reci ale îndoielii, temelia ei s-a zdruncinat...
Să fie oare credinţa şi speranţa temelia sufletului?
Credinţă, iluzie, speranţe sau...doar vis.

Fericirea deplină...

2011-11-29T14:09:00.005+02:00

Ai face din fericire o prioritate în viaţa ta?
Cât de mult luptăm pentru acest lucru?
Facem jurăminte, construim convingeri noi, folositoare sau poate nu...

Construim sisteme de credinţă, balanţe imaginare, între dorinţă şi necesitate...
Necesitatea de a fi fericit şi de-a le oferi şi altora fericire şi dorinţa de a lupta pentru aceasta.

În ce constă fericirea?
Simt că fericirea constă în dobândirea unei păci interioare perfecte.
Doar că pacea interioară şi violenţa nu vor face nicicând casă bună.
În lume am venit fericiţi, aş putea spune. Dar, odată cu trecerea timpului, am observat cum oamenii sunt nefericiţi, apoi am pus nefericirea în legătură cu violenţa şi răul provocat de ei lor înşişi.
Nu putem fi liniştiţi atunci când ne imaginăm crime, hoţii sau violuri, dar am putea să ne ridicăm următorul semn de întrebare:
-Ce ne facem cu foametea, cruzimea, războaiele?
Cred în continuare că omul este responsabil de tot ce se întâmplă. Este responsabil atât de fericirea lui, cât şi de fericirea celui de lângă el.
Cred cu toată puterea că atunci când vom fi conştienţi de responsabilitatea pe care o avem, vom creea omul din noi, omul conştient de partea ce-i revine pentru linişte, fericire şi pace.

Prefer singurătatea...

2011-11-19T22:40:00.004+02:00

Prefer singurătatea când prieteniile dor.
Prefer ca ei sau eu să ne pierdem în trecut ... Plecăm sau pleacă, rămânem sau rămân...greşim noi sau poate ei greşesc...
"A fost odată ..."
Dar povestea reînvie cu alţi eroi în roluri principale sau poate continuă dacă oarecum pe cărări mărăcinoase recunoaştem foşnetul paşilor celor ce i-am crezut pierduţi....
Îi numim prieteni adevăraţi.
Puţini dar există...
Cu ei împreună învăţăm zborul şi dacă se-ntâmplă ca zborul să fie întrerupt ne atenuăm căderile.
Nu merită să-i căutăm în trecut pe cei ce i-am crezut dar n-au fost niciodată, dar merită să ne uităm în jurul nostru...mereu vom găsi o mână întinsă gata să ne ajute să trecem puntea suspinelor fără a suferi prea mult.

Minunăţiile căţeluşei noastre Issa

2011-10-28T16:00:00.009+03:00

Cine suntem?

2011-10-19T01:28:00.005+03:00

Deseori mă trezesc căutând răspuns la aceeaşi întrebare: "De ce sunt eu aici?"

Mi-ar plăcea să ştiu de ce sunt aici. În lume.

Uneori simt că rătăcesc în pădurea de gânduri fără nici un motiv.
Mă culc şi mă trezesc, mă trezesc pentru a aştepta noaptea gri, noaptea când până adorm îmi pun aceaşi întrebare: " De ce sunt aici?"
Mă culc şi visez, mă trezesc în realităţile vieţii. Vis şi realitate. Rareori completează realitatea visul...
Dar scopul? Care este scopul pentru care hoinăresc încoace şi încolo uneori vibrând de emoţie că nu voi găsi ieşirea din labirint... Merg dinspre noapte spre zi, dinspre viaţă spre viaţă...posibil somnul să fie totuşi o viaţă?
Planuri...vise...dorinţe...năzuinţi....

Îmi amintesc de copilărie.
Deseori una din întrebările acestei perioade este:" Ce vrei să fi când vei creşte mare?"

Inginer, medic sau mai în glumă mai în serios musafir-zic unii, dar oare câţi dintre noi fiind întrebaţi ne-am pus serios problema de a deveni în viaţă om. Suntem oameni, literalmente vorbind, dar oare suntem şi umani?
Visul de a trăi într-o realitate zilnică fără violenţă, fără ură, fără nedreptate.
O lume în care ne vom cunoaşte rostul şi-n care atunci când vom fi întrebaţi : "Cine eşti tu?" să putem răspunde semeţ: "SUNT OM!"

Obiectiv şi valoare

2011-10-14T22:28:00.003+03:00

Este important să ne fixăm obiective pe care să le şi atingem, dar un obiectiv odată fixat este un capitol încheiat. Vom stabili un altul şi altul şi altul...la nesfârşit, obiective.
Nu vreau să spun că e ceva rău în a le finaliza, doar vreau să spun că este bine să nu scăpăm din vedere noţiunea de valoare, pentru că valorile au un caracter permanent.
În acest fel, consider că neapărat obiectivele trebuie să fie compatibile cu valorile noastre.
Voi exemplifica. Obiectivul de a ne îmbogăţi ar putea intra în contradicţie cu unele valori cum ar fi familia, asta atâta vreme cât nu pierdem din vedere următorul aspect: dacă vom depune efortul de a ne realiza pe plan material gravitând în jurul familiei, atunci lucrurile vor putea fi privite din unghiul corect.
Deci, când obiectivele fixate se armonizează cu valorile noastre şi vom desfăşura activităţi care să ne ajute să ne realizăm , atât obiectivele cât şi valorile vor fi înălţate pe cel mai ridicat stindard, şi în felul acesta, viaţa noastră va avea un curs bine definit.

Prieteni valoroşi

2011-10-06T10:54:00.004+03:00

"Numai atunci poţi avea un prieten dacă tu însuţi eşti unul".
În substratul acestei expresii se ascunde un adevăr adânc. Uneori suntem mâhniţi când cei pe care îi admirăm ne ignoră. Alteori observăm că prietenii pe care i-am avut i-am pierdut din nou. Acest lucru ne întristează. Dar doar prietenul pierdut să fie vinovat? Am făcut eu ceva pentru a fi prietenos ? Am privit suficient de mult în adâncul meu pentru a vedea dacă însuşirile mele trezesc în adâncul altora dorinţa de a mă avea prieten?
Ce fel de prieteni vom avea, depinde, în mare parte, de modul în care procedăm pentru a-i găsi. Dacă vom încerca să ne găsim prieteni cheltuind bani pentru aceasta, aproape sigur, prietenia va dura cât timp vor ţine şi banii. Prieteni de valoare nu se pot cumpăra indiferent cât de mare e preţul. Valoarea unui prieten este definită nu de partea materială. Un prieten adevărat este acela, care indiferent de ceasul din zi sau din noapte, să fie dispus să strige "PREZENT"! atunci când e cazul. Dar să nu uităm că prietenia se bazează pe reciprocitate.
Şi-atunci revin: "Numai atunci poţi avea un prieten dacă tu însuţi eşti unul"!

Priorităţi

2011-10-04T14:31:00.005+03:00

Oamenii din întreaga lume se luptă din greu să păstreze un echilibru între muncă şi viaţa de familie. Suprasolicitaţi, supraaglomeraţi , deseori copleşiţi, atragem surmenajul ca pe -un magnet.
Uneori ne consolăm cu ideea: "măcar avem un loc de muncă". Dar care este preţul?
Toată viaţa nu se rezumă la muncă asiduă.
Avem nevoie de timp şi pentru noi înşine, pentru familie, destindere sau alte activităţi .
Cred că este important să ne gândim care ne sunt priorităţile. Trăim într-o societate de consum. Oare stilul de viaţă al acestei societăţi este tot ce are viaţa mai bun de oferit? Care este perspectiva noastră asupre vieţii? Muncim pentru a trăi, sau trăim pentru muncă?
Am auzit pe cineva spunând: " Nici un om pe patul de moarte nu va spune -aş vrea să fi muncit mai mult" dar câţi dintre cei ce se aflau aproape de final nu şi-ar fi dorit alături familie sau prieteni. Aceştia însă treptat se pot pierde dacă prioritar ne este doar munca.
Oamenii se înstrăinează pe zi ce trece şi timpul, timpul îşi străbate în linişte drumul lui nesfârşit.

Câte ceva despre încredere

2011-10-02T10:09:00.005+03:00

Trăim într-o lume în care încrederea ne este distusă sistematic.
Suntem deseori răniţi de oameni în care am avut încredere, suntem minţiţi şi nu de puţine ori cei ce promit îşi încalcă promisiunile.Încrederea ne este zdruncinată.
Dar ce se întâmplă când ne pierdem încrederea în noi înşine? Probabil nu suntem conştienţi de valoarea noastră.
Sau poate că lipseşte sentimentul de siguranţă din interiorul nostru.
Deseori suntem îngenuncheaţi de unele evenimente care ne zdruncină încrederea. Pare că pierdem ceva important... Considerăm că este atât de important acel ceva încât am pierdut propria noastră persoană.
Trăim într-o lume formată din hopuri. Sunt multe. Ne este greu să ne adaptăm situaţiilor noi. Restructurările de la locul de muncă sau poate copiii care pleacă de acasă sunt doar două dintre multele situaţii care ne fac să simţim că nu valorăm nimic pentru nimeni.
Nu ne mai iubim aproape de loc.
A venit însă momentul să recunoaştem că nu orice îngenunchiere înseamnă prăbuşire în neant. Există în mod sigur o fereastră deschisă spre un alt domeniu în viaţa noastră. Este momentul să devenim cei mai buni prieteni ai noştri. Să ne amintim ce vrem de la viaţă. Lucruri care ne pot face fericiţi.
Să înlăturăm din mintea noastră frica, să ne axăm asupra propriei noastre persoane.
Avem timp de-acum să facem cunoştinţă cu noi înşine. Poate că vom fi uimiţi de câte lucruri noi vom descoperi ...
Cred că aceştia ar fi primii paşi pentru reconstruirea încrederii în noi!

“Doi oameni privesc printre aceleaşi zăbrele: unul vede noroiul, iar celălalt stelele. “- Frederick Langbridge

Muzeu în aer liber

2011-05-01T18:06:00.026+03:00

Troiţa de la Moişeni te întâmpină de îndată ce-ai trecut gardul ce desparte trecutul de prezent.

Păşesc într-o lume de basm...
De la casele "monocelulare", adică cu o singură încăpere- ne explică ghidul nostru, la case care deja au câte trei încăperi .
Construite doar din lemn îmbinat ( nu se prea găseau cuie pe vremea aceea, ne explică binevoitoare doamna ce ne-a însoţit), din lut şi paie, căsuţele îşi ţin deschise uşile, amintind de ospitalitatea ţăranului român.
Într-un pătul porumbul se lasă aşteptat. Fântânei îi lipseşte cumpăna iar într-o şură se odihneşte o căruţă cu roţi şi spiţe din lemn.
Casa olarului prezintă de asemenea un real interes. Roţi de olărit, două cuptoare de ars, şi zeci de exponate unul mai frumos ca celălalt.
Un coteţ de găini, un altul destinat creşterii porcilor...
Două vâltori... îmi amintesc cum odinioară harnicele femei spălau rufe sau cergi proaspăt ţesute.
O moară păstrează mirosul de făină proaspăt măcinată. Ne spune doamna ce ne-nsoţea cum că alimentul predominant era mălaiul, şi pietrele de moară se depărtau sau se apropiau în funcţie de cât de fină trebuia să iasă făina...
Într-un colţ de cameră bărbânţa pentru brânză...mai încolo, o piuă şi o strecurătoare din lemn.
Din tavan stăteau atârnate felinarele cu petrol...
Biserica din lemn provine din Lechinţa, un sat din zona Oaşului. Pereţii din interior au picturile restaurate...
Atât de multă linişte!
Doar trilul păsărelor ascunse în cireşii ce tocmai îşi scuturaseră floarea aveau curaj să ne-nsoţească .
Aşa ne-am petrecut această zi.

Îţi place să fi singur?

2011-04-23T12:04:00.003+03:00

Mi-am pus deseori această întrebare în ultima vreme cu atât mai mult cu cât sfaturile aşa zişilor binevoitori îndemnau la un anumit gen de asociere.

La ce duce singurătatea?

Am profitat de această perioadă pe care am petrecut-o doar cu mine şi de data aceasta mi-a fost benefică.
Am avut nevoie de timp să chibzuiesc şi să reflectez. Să-mi verific propria-mi fiinţă până în cel mai adânc ungher.

A fost o perioadă care m-a ajutat să mă regăsesc. De mult mă pierdusem pe drum...

Am avut nevoie de timp pentru a-mi regăsi drumul.
Am redobândit o facultate de gândire clară şi un echilibru sufletesc.
Am redescoperit o comoară care zăcea ascunsă într-un colţişor de suflet..am redescoperit puncte de vedere, dorinţe şi sentimente...

Deci singurătatea nu este mereu dăunătoare! Uneori, este chiar benefică.

Călătoria

2011-04-12T08:05:00.005+03:00

Ne place să călătorim!

Dacă rulăm pe o autostradă, de exemplu, drumul poate fi atăt de lin încăt poţi şi filozofa-vorba celui mai bun prieten al meu.

La fel şi cu viaţa...
Dacă viaţa e o călătorie, drumul pe care rulează trebuie să fie lin şi bine semnalizat pentru a nu pierde plăcerea de a călători.
Uneori însă, este necesar să mai schimbăm viteza. Ni se impune asta!

Boala, bătrâneţea sau poate un eveniment mai mult sau mai puţin plăcut pot determina viteza cu care ne deplasăm.
Probabil chiar şi unele denivelări.(Doamne ce obositoare a fost călătoria pe A1 undeva în Italia nu demult pe o autostradă în plin proces de reparaţii, dar cât de frumoşi erau munţii de-o parte şi de alta)!

Îmi amintesc de-o experienţă citită recent, a unei doamne care fusese deportată în Siberia cândva. "Mulţumesc oficialităţilor că mi-a oferit posibilitatea să văd frumoşii munţi. Niciodată nu aş fi avut bani pentru aşa ceva"!
Ea a călătorit. A schimbat viteza dar s-a bucurat de călătorie.

Nu este cazul mereu să punem mâna pe "schimbător"! Uneori drumul e atât de lin...

Evident, nu trebuie nici să ne lăsăm absorbiţi de fineţea drumului pe care rulăm. Vom "rula" cu viteză prea mare şi astfel putem pierde bucuria călătoriei.

Din nou despre prietenie

2011-04-11T09:39:00.004+03:00

Prietenii pe care îi avem fie ne ajută să fim mulţumiţi, fie sădesc în noi sentimente de nemulţumire.
Atitudinea lor şi conversaţiile pe care le purtăm cu ei ne influenţează modul în care privim viaţa.
Dar ce prieten sunt eu?
Ajut pe alţii să fie mulţumiţi?
Sădesc sentimente de nemulţumire în inimile celor pe care vreau să mi-i ţin alături?
În compania oamenilor veşnic nemulţumiţi este greu să rămânem mulţumiţi.
E vorba de ei, de noi, de tine şi depinde în totalitate de ei, de noi, de tine...
E greu să nu ne plângem soarta la fel cum nu este uşor să nu fim influenţaţi de soarta celor de lângă noi.
O bună comunicare este viaţa unei prietenii.
Un dialog este eficient când preţuim părerea celuilalt, şi nu ezităm să dăm sfaturi dacă este necesar.
Când ai un prieten apropiat cu care să împărtăşeşti ce ţi se întâmplă, viaţa devine frumoasă.

Vom face faţă?

2011-04-05T08:53:00.003+03:00

Stresul în sine nu e ceva rău.
El ne poate pregăti pentru a depăşi o situaţie critică.
Când ne este ameninţată viaţa, stresul ne determină să realizăm lucruri de care nu am fi crezut că suntem în stare.
În plus, când trebuie să ne achităm de o sarcină importantă, stresul poate genera creşterea nivelului de adrenalină în corp, iar astfel reuşim să ne achităm la timp de ea.
Probleme apar însă când stresul este continuu, iar corpul nostru nu se mai poate relaxa. Uneori avem impresia că am ajuns la capătul puterilor.
Simţim stresul ca pe o ameninţare. În astfel de situaţii ce-i de făcut?
Ritmul trepidant al vieţii aduce cu sine stres, iar noi nu avem altceva de făcut decât să ne facem bunul obicei de a lupta zilnic cu el.
Numai de noi depinde dacă vom permite stresului să ne invadeze existenţa.
Ca într-un incendiu. Ne va fi mai uşor să stingem un foc mic decât un incendiu scăpat de sub control.
Lăsat să se acumuleze, stresul ne va incendia mintea şi poate că vom avea nevoie de "ajutoare" pentru a scăpa de flăcările lui arzătoare.
O bună comunicare cu cei apropiaţi, umorul, plăcerea de a privi pasărea-n zbor sau mugurii ce-nvie primăvara, să fim buni şi blânzi, să iertăm şi să iubim... Dar nu în ultimul rând să dăruim!

Regrete?

2011-03-22T12:53:00.005+02:00

Privesc în oglinda retrovizoare a vieţii.

Mă deplasez cu viteză spre eternitate şi-aproape că nu am timp să număr regretele.
Fiecare dintre noi le avem, nu-i aşa?

Aş putea să le citez cu sufletul marcat de remuşcare sau aş putea să le privesc din altă perspectivă - aceea de a mă cunoaşte mai bine.

Aş putea să spun (spre exemplu), îmi pare rău că n-am devenit artistă, apoi să stau ore întregi, zile sau poate ani să-mi pansez sufletul.

Aş putea şi să spun: " Sigur, îmi pare rău că n-am devenit artistă dar nu este totul pierdut! Emisiunea 50+ îmi dă o şansă! "

În cel de-al doilea caz, regretul nu distruge.

Indiferent de domeniul care ne preocupă, dacă ştim să ne folosim de oportunităţi nu poate fi decât spre binele nostru.

Şi-apoi la ce mi-ar folosi de-aş număra eşecurile atâta vreme cât am la îndemână lucruri bune la care să mă gândesc?

Liberul arbitru sau puterea de a alege

2011-03-19T11:48:00.004+02:00

Pe parcursul ultimilor 9 ani mi s-a dat să aud frecvent noţiunea de "liber arbitru".
Dar ce este liberul arbitru?
DEX-ul îmi spune că este concepţia conform căreia omul ar avea libertatea nemărginită de a acţiona după voinţa sa. Din punctul de vedere al filozofiei creştine, liberul arbitru reprezintă capacitatea persoanei de a alege între bine şi rău, Dumnezeu sau Diavol, Rai sau Iad, viaţă veşnică sau moarte eternă, etc, etc.
Dacă Dumnezeu este pretutindeni, nu ştie el ce variantă vom alege?
Şi dacă ştie, de ce ne ameninţă?
Alegeţi asta că dacă nu,...kaput! Putem vorbi atunci de liber arbitru atâta vreme cât este condiţionat?

Mă frământă acest lucru de o vreme încoace .
Mă mai frământă ideea de liber arbitru în contextul voinţei altora. Libertatea este puterea de a alege, dar alegând un lucru nu voi îngrădi libertatea altora de a alege?
Dacă voi alege ultimul covrig din raft voi îngrădi libertatea semenului meu de a-l alege . L-ar fi vrut acesta. El n-a mâncat nimic în ultimele trei zile. Alegând unicul covrig de pe raft îi voi îngrădi lui liberul arbitru.

Am fost înzestraţi cu capacitatea de a alege între două sau mai multe lucruri, de a avea o opţiune proprie, oportunitate sau variantă...
Am putea alege cu toţii să ne bucurăm de viaţă?

Fericirea şi soarele

2011-03-14T19:02:00.002+02:00

M-am gândit la fericire ca la soarele de pe cer. Şi la fel cum în vreme noroasă chiar dacă soarele este acoperit el totuşi este acolo, tot aşa şi fericirea noastră, chiar dacă este acoperită temporar de nori de gânduri, griji şi necesităţile de zi cu zi ea este acolo, în interiorul nostru.

Noi ştim acest lucru.
Ştim, pentru că simţim.
Razele încălzesc sufletul nostru, iar strălucirea fericirii o vedem cu ochii minţii.

Mai trebuie să acţionăm în aşa fel încât să treacă norii, asta şi pentru ca ceilalţi să vadă soarele puternic din noi, dar mai mult pentru razele dătătoare de sănătate pe care le putem împrăştia în jurul nostru, influenţându-i pe cei apropiaţi nouă.

14 Martie 1879

2011-03-14T03:27:00.004+02:00

Se împlinesc 132 de ani de la naşterea sa.
Nu a vorbit până la vârsta de 3 ani iar la şcoală era considerat copil problemă.
Asta nu l-a împiedicat ca peste 26 de ani să formuleze teoria relativităţii.

Se spune despre el că era destul de neglijent cu propria-i persoană.
Umbla cu un palton jerpelit. Când i s-a atras prima dată atenţia despre acest lucru a spus: "Şi aşa nu mă cunoaşte nimeni".
Peste ani, acelaşi personaj, acelaşi palton, doar replica era alta: "Şi aşa mă cunoaşte toată lumea".

Start!

2011-03-13T09:28:00.005+02:00

"Viaţa este de departe lucrul cel mai important pentru a vorbi atât de serios despre el" Oscar Wilde

Am ales acest citat deoarece m-am gândit să scriu despre seriozitatea cu care uneori privim viaţa.
Ori de câte ori suntem serioşi, nu prea e loc de zâmbete. Ce să mai vorbim de râs. Un râs sănătos, în hohote, în stare să molipsească pe toată lumea.

Unii nu-şi mai descreţesc frunţile, pe când alţii pot face haz de necaz. Care sunt cei ce găsesc puterea de-a merge mai departe? Unii sau alţii?

Toţi avem probleme. Le avem şi dacă plângem şi dacă zâmbim.
Atunci nimic nu ne împiedică să începem cu un zâmbet.
De ce ne-am axa asupra pierderilor?
Mai bine să facem (chiar şi mental) o listă cu toate lucrurile bune care ni se întâmplă.

Apoi, am putea căuta compania oamenilor care râd cu uşurinţă chiar şi de ei înşişi.
Vom găsi mai uşor partea amuzantă a vieţii.

Erau puţine lucrurile de care să mă fi bucurat odinioară, dar masa la care stăteam într-un băruleţ sau banca din faţa hotelului din centru, unde stăteam ciorchine, musteau de veselie. Cred că atunci puteam pava cu zâmbete mai uşor drumul care traversează viaţa.
Acum de ce n-am putea?

No aşe!

2011-03-13T06:06:00.002+02:00

Bună dimineaţa!

Acum o săptămână am făcut botezul şi uite cum m-au îmbrăcat ai mei :))

Asta după. La chef. Că înainte aveam şi eu costum cu frac şi papion... :D

Tu opui rezistenţă?

2011-03-11T13:19:00.004+02:00

"Îndoaie-te ca salcia; nu rezista ca stejarul"-am citit dăunăzi într-o carte.
Am învăţat pe propria-mi piele că acesta nu poate fi decât un sfat bun.
De ce? Ce se întâmplă dacă refuzăm să ne îndoim ca salcia? Ce se întâmplă dacă opunem rezistenţă şocurilor vieţii?
Este foarte adevărat, e greu să dobândim elasticitate, dar prin eforturi susţinute reuşita este asigurată.

Când m-am încăpăţânat să "rezist" asemeni stejarului am dobândit un plus de tensiuni şi îngrijorare.
Fiecare rămurea din făptura mea se afla sub povara acestor tensiuni.
Mai târziu, dar din fericire nu prea târziu, mi-am dat seama că este mai benefic să-mi aplec ramurile cu graţie, decât să mă prăbuşesc sub propria-mi greutate din pricina mândriei stejarului din mine.
Am învăţat că trebuie să mă aplec dacă e cazul.
Am învăţat că trebuie să-mi îndoi crengile dacă nu vreau să fie frânte de furtunile inevitabile ale vieţii.

În sfârşit, e ea!

2011-03-10T11:15:00.004+02:00

Nu ştiu de ce, dar mi se pare atât de timidă...

Se codeşte ca o fată fecioară înainte de noaptea cea mare. Poate din pricina puţinelor grade de afară.
O aştept de mult.
Aproape am uitat că există.
Aud foşnetul rochiei picurate cu alb şi albastru şi clinchetul clopoţeilor în adierea vântului...
Până şi de gâze-mi este dor!
Atâta răceală m-a cam pleoştit.

Mă apropiu timid de fereastră, trag perdeluţa, deschid larg ochii şi o privesc.
Ea, trage cu ochiul la mine în casă. Îi surprind un zâmbet. S-a văzut.

Da, Primăvara şi-a văzut imaginea răsfrântă în oglinda sufletului meu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

2011-02-14T08:02:00.002+02:00

Poem scris de Charlie Chaplin

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

Comune di Sutri

2011-02-13T07:25:00.010+02:00

Un oraş în provincia de Viterbo,la aproximativ 50 km de Roma.
Oraş cu clădirile rămase vechi, prăfuite de vreme...
Pe lângă acestea m-a frapat amfitreatul cioplit în piatră.
Se pare că oraşul are origini foarte vechi, probabil, datând din epoca bronzului.
Regret că n-am reuşit să văd tot. Spre exemplu, tot aici puteam vizita Biserica de Madonna del Parto, dar timpul nostru fiind limitat ne-am mulţumit cu atât.
Grotele săpate în muntele din aceeaşi zonă erau de asemenea fascinante...

Castelli Romani

2011-02-12T08:54:00.006+02:00

Se află în provincia Romană Lazio.
O porţiune bună din situl arheologic al lanţului Castelli Romani.

Originile acestor zone se pare că datează undeva în secolul VIII Î.Hr. Primele săpături au început în secolul XIX şi au fost finalizate în anul 2001.

Mi-a plăcut aerul proaspăt, panorama superbă şi faptul că am cules flori când la Satu Mare copacii erau încărcaţi de chiciură .

Comparaţii...

2011-02-11T20:34:00.003+02:00

Inevitabil am rememorat cele patru experienţe personale pe coridoarele secţiei Obstetrică.

Am fost zvârlită într-un salon cu un miros înţepător. De fiecare dată parcă acelaşi...I se spunea sala de travaliu.

După estimările lor puteam sta acolo ore întregi. Aşa a şi fost. Îmi amintesc cum la o naştere medicul a sesizat (mare minune) că am intrat la toaletă. "Vrei să-l naşti acolo?"

Nu există termen de compraţie...
Mi-a fost dat să casc ochii la un spital cu o secţie impresionantă şi un personal extrem de preocupat de ceea ce urma să vină... Sala de travaliu-cameră de hotel...

Preocupare?-unul intra, altul ieşea... întrebări... monitorizare secundă cu secundă.

Şi tot inevitabil m-am gândit la zeama de chimion pe care mi-o adusese o tipă îmbrăcată într-un halat pătat, atunci când în sală a intrat o doamnă zâmbitoare cu un carneţel în mână, notându-şi sârguincios ceea ce nora mea îi dicta printre contracţii.
Era vorba despre meniul pentru a doua zi...

Apoi, după ce naşterea s-a produs, la prima vizită în salon am rămas din nou surprinsă de modul în care se ocupau de copilaş...de felul în care primul său pătuţ era aranjat cu ursuleţi şi aşternuturi apretate... şi momentul în care se considera că trebuie schimbat( şi asta destul de des) nu era o problemă. Cu pasiune, cu grijă, cu dăruire...

Apoi, am privit înapoi la ţărişoara noastră, dar fără prea multe speranţe...

Hy

2011-02-11T08:28:00.003+02:00

Bun găsit!

Mă numesc Marco-Ionuţ şi am venit pe lume în 25 Ianuarie 2011.

Mulţumesc mamei mele şi tatălui meu, care mi-au facilitat întâlnirea cu acest mister-viaţa.

Mulţumesc şi personalului de la spitalul din Viterbo-Italia care a fost alături de părinţii mei şi de mine şi mai mulţumesc şi bunicilor mei care au venit din România exact la timp, să mă poată vedea încă din prima zi de viaţă.

AMR

2011-01-18T13:50:00.004+02:00

Au mai rămas trei zile.
Cum până când?!
Până când o luăm din loc. De data aceasta mergem cu maşina.
Vrem să vedem mult mai multe locuri decât anul trecut.
Traseul este făcut, în mare lista cu obiectele pe care le vom duce cu noi, plus emoţiile...acestea din urmă sunt atât de intense încât nici nu ştiu cum le voi face faţă.
De ce?
Păi când se naşte un nou membru al familie cum aş putea să fiu? Nici nu ştim ce vom avea...nepoţel, nepoţică...
Nora noastră naşte în Villa San Giovanni. Primul copil al fiului meu mare. Programat pe 28. Ianuarie. Toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură. Emoţii... totul e pregătit.
Ne-am luat concediul. Vom fi şi noi prezenţi la acest eveniment.
Să nu mai punem la socoteală reîntâlnirea cu nepoţica mare (are deja 3 ani jumate) care aşteaptă să-i ducem ceva... O lupă .
"O lupă bunica Luci, vreau să studiez insectele, şi dacă se poate mai vreau şi un binoclu din ăla mare, să o văd pe Giada "
De păpuşi nici nu vorbeşte. Zice că nu-i plac păpuşile.
Mi-ar plăcea să vizitez şi Pompeiul. Data trecută n-am ajuns.
Poate că reuşim să ne împărţim cele aproximativ 30 de zile planificate să le petrecem în "cizmă".

Infirmiera de serviciu

2011-01-16T06:36:00.004+02:00

De două zile am tot oblojit răni.
Răni şi suflete.
Fata mea cea mică (23 ani) s-a îmbolnăvit. ieri dimineaţa după un puseu febril (39,6) am vizitat spitalul de urgenţă.
Pe coridor doar trei bolnavi, toţi cu febră. Mai erau şi vreo trei boschetari care erau în relaţii bune cu asistentele de serviciu. Se tutuiau.
Probabil pe-acolo îşi petreceau nopţile.
Am am aşteptat două ore să fim chemate în cabinet. Apoi branulă, antibiotice pe venă, etc, etc.
Aseară lucrurile s-au mai liniştit.
Spun aseară, deoarece în dimineaţa aceasta pun mâna pe capul fiului meu (21 ani) şi constat ...febră. Ia-o de la capăt draga mea. :(

Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit

2011-01-15T15:45:00.005+02:00

M-a impresionat mult corespondenţa lor!

Aşa îşi spuneau : scumpa mea mea amică, dulcea mea Veronică, dragă şi dulce Nicuţă ori măi Poţoţoni...

Fragment dintr-o scrisoare adresată ei: " Tu zici-mică sofistă-că de câte ori nu eşti aici mi-e rău la picior. Apoi chiar aşa este. Cum te văd, cum te aud, cum te sărut îmi trece nu numai piciorul dar orice durere pământească. Cum te-aş strânge de mânuţe, Poţico, şi n-am cum. Te rog, te rog, te rog iartă-mi păcatul că nu ţi-am scris şi nu-mi trece cu fierul ars prin inimă. Căci te iubesc ca un nebun şi te voi iubi şi mort-draga, dulcea încântătoarea mea Veronicuţă."

Eminul meu, micuţul meu iubit, miţule Băet iubit şi drăgălaş, ori şăgalnic în momente de bună dispoziţie îi mai spunea: Miguel Eminescu de Ipoteşti.

Îi scrise ea odată: "De ce mă imitezi? Când îţi zic eu ţie "Dragul meu" tu îmi zici "Draga mea". Am să-ţi fac proces că-mi plagiezi dezmierdările, ştii că aceasta e o contravenţiune prevăzută cu penalitatea cutare, paragraful cutare, prin urmare, de-acu-nainte cată şi nu mă mai îngâna."

Sunt în asentimentul editorului. În nemuritoarea corespondenţă a celor doi se ascunde istoria unei comori ascunse.

Culese din " Corespondenţa inedită Mihai Eminescu- Veronica Micle" Polirom-2000

O zi frumoasă!

2011-01-12T21:25:00.003+02:00

Astăzi sunt fericită!
Sunt gâtuită de fericire!
O fericire curată, cinstită, deplină...mă completează el.
Copila noastră, cea care a ales să fie dascăl, a avut azi inspecţia pentru definitivat.
Cât de mult a muncit pentru acest moment!
Zile, nopţi, scris, rescris...Eliade-Maytreyi, monologul, abateri de la normele nivelului fonetic al limbii române... noţiuni despre care abia dacă-mi mai amintesc.
Patru ore de foc în cursul acestei zile.
Am stat paralizată cu ochii pe ceas. De una a scăpat- am spus...apoi încă una, apoi iar...emoţii, apoi telefoanele au început să zbârnâie.
Mama! Sunt fericită...am luat zece!

Deci şi profesorii iau note...doar că de data aceasta nu am semnat nota în carnet.

Va fi mai bine aşa...

2011-01-11T21:47:00.003+02:00

Se pare că trec din ce în ce mai rar pe aici...

Mă mulţumesc să citesc alte bloguri, să ascult muzica recomandată de unele, să-mi hrănesc sufletul şi mintea cu nestematele stihurilor din altele, ori să citesc printre rândurile picurate din peniţele sufletelor zbuciumate de realităţile vieţii.

Poate că nu e bine să mă mulţumesc doar cu atât!

Uneori inima mi se strânge prinzând în valvele sale cuvântul...poate că nu e bine să-l strâng.

A fost mai bine când i-am dat drumul să zboare. Cred că am să deschid portiţa din nou.
Mi-a fost mai uşor aşa... mi-a fost mai bine.

Viaţa merge înainte

2010-12-22T17:36:00.004+02:00

Pe măsură ce îmbătrânim au loc multe schimbări.

Slăbiciunea fizică ne subminează vitalitatea.
Privind în oglindă descoperim riduri noi şi părul încărunţit.
Uneori şi memoria ne joacă feste...
Copiii se căsătoresc, sosesc nepoţii...relaţii noi.

Întregul curs al vieţii pare să se fi schimbat dar parcă nimic nu ne afectează mai mult decât zborul puilor noştri din cuib.

Schimbarea rolurilor pretinde adaptabilitate.
Privind la toate acestea se accentuează ideea de bătrâneţe.

Suntem fericiţi când vedem cum vlăstarele noastre devin adulţi dar parcă niciodată nu putem accepta că ei, copiii noştri, sunt pregătiţi să trăiască independent de noi.
Ne simţim singuri, poate chiar abandonaţi.

Deşi ne asigură de iubirea lor avem impresia că totul este doar un stereotip.

Puţini dintre noi realizăm că a creşte copii înseamnă a ne pregăti pentru ziua când vor pleca.
Nu conşientizăm acea zi!

Însă a-i opri din zbor, cred eu, înseamnă a le tăia aripile...
N-ar fi corect aşa ceva...
Ei trebuie să fie liberi!
Liberi cum am fost şi noi la vârsta lor, când poate părinţii noştri au avut aceleaşi sentimente...
Când copiii ajung să fie independenţi, iubirea rămâne.
Când ei pleacă de acasă, acelaşi dor care ne bântuie pe noi părinţii nici lor nu le dă pace.
Un lucru este cert:- Indiferent care ar fi situaţia noastră, TREBUIE să înţelegem că viaţa nu se sfârşeşte odată cu plecarea copiilor din casa părintească.

Vorbirea-cum o folosim?

2010-12-16T18:52:00.002+02:00

"Vorba-i de argint, tăcerea e de aur".
Aşa spune un vechi proverb de origine orientală.
Este o dovadă de prudenţă să ne păzim buzele în preajma celor răi. Flecăreli răutăcioase, criticarea pe la spate, cuvinte înţepătoare , murmur şi tânguieli, sau linguşiri în scopul obţinerii unui avantaj personal...

Este o adevărată luptă în a folosi vorbirea în mod constructiv când mereu eşti înconjurat de oameni care o folosesc în modul sau pentru scopul menţionat mai sus.

Pornim cu intenţii bune în a purta un dialog şi ne trezim flecărind, aruncând cuvinte negândite pentru care mai târziu regretăm. Ar fi extraordinar să putem fi atenţi cum ne folosim de vorbire, acel fir magic care leagă prieteni şi uneşte familii... prietenii de-o viaţă au fost distruse de remarci necugetate.

Vorbele crude au rănit sentimente.

Conversaţiile pe care le avem consolidează prietenii, clarifică neânţelegeri sau îmbogăţesc viaţa.

Ce mare comoară se pierde când, din cauza unui accident vascular -de exemplu, o persoană dragă nouă nu mai poate vorbi inteligibil!

Cât timp se mai poate, să vindecăm şi să zidim, nu să rănim şi să dărâmăm.

Un prieten fals

2010-12-12T19:05:00.004+02:00

Ai un "prieten" pe care-l cunoşti încă din tinereţe?
Pe atunci te făcea să te simţi mai matur şi chiar te-a ajutat să fi acceptat de colegi. Apelai întotdeauna la el când erai stresat.
Îţi dădea o oarecare "linişte". De fapt, ai ajuns să contezi pe el în multe situaţii.

Cu timpul însă, i-ai văzut şi părţi rele. Pretinde să fie cu tine tot timpul chiar dacă în unele locuri nu eşti bine-venit din pricina lui. Şi, deşi te-a făcut să te simţi mai matur, ai plătit pentru asta cu propria sănătate.
Ca şi cum nu ar fi deajuns, îţi fură în fiecare lună din salariu.

În ultima vreme ai tot încercat să rupi legătura cu acest "prieten", dar el nu te-a lăsat. Într-un fel a devenit stăpânul tău.
Acum regreţi că l-ai cunoscut.
Acest prieten se numeşte ţigara...
Cât de greu te debarasezi de el?
Eu am reuşit!
Tu poţi?
(q 05.10)

Este mai multă fericire în a da...

2010-12-11T23:23:00.005+02:00

N-am mai trecut de mult pe-aici... dar azi a fost musai să trec.

Am simţit nevoia să scriu cu cerneala sufletului ceea ce cu secole în urmă a spus un important personaj biblic, adică, "este mai ferice a da decât a primi"

În urmă cu ceva vreme, să tot fie vreo 2-3 ani, un om extraordinar şi-a terminat cursa pământească. A lăsat în urmă o soţie derutată, o femeie care probabil nu a făcut nimic fără cel ce i-a fost alături cel puţin patruzeci de ani.
Am ales din calculatorul meu o poză cu ei doi. Am pus-o într-o ramă şi i-am oferit-o. M-a privit îndelung cu ochii împăienjeniţi, mi-a sărit în gât, m-a sărutat şi mi-a mulţumit de parcă le-aş fi facilitat o întâlnire de taină.
Mai târziu o prietenă dragă mi-a spus cum a văzut-o sărutând acea poză ca pe-o icoană sfântă.

Azi, un telefon a tulburat plăcuta conversaţie pe care o aveam, într-un cadru deosebit. Fiica unei prietene de doar un anişor şi câteva luni , era dusă cu salvarea la spital. În maxim 15 minute eram şi noi acolo.
Pentru mine nu a fost mare lucru...
Pentru ea a însemnat enorm.
Spun asta deoarece mesajul pe care l-am primit mi-a încălzit inima.
Citez: " vă mulţumim mult pentru grija voastră iubitoare. Vă rămânem recunoscători."

Dăruirea cu altruism are propriile ei recompense. Şi nu mă refer absolut de fel la o recompensă de natură materială.

Din nou banii...

2010-10-10T08:40:00.004+03:00

Cât de importanţi sunt banii în viaţa noastră?
Sau mai degrabă, cât de important este rolul pe care îl joacă ei în gândirea noastră!

Mă uit în jurul meu. Pentru mulţi oameni banii se află pe primul plan, atât în viaţă, cât şi în gândirea lor.

Îşi consacră eforturile în întregime scopului de a strânge bani. Din pricina banilor, unii ajung mai repede decât trebuie în mormânt...

Alţii, ca să obţină bani, jefuiesc, înşeală, mint, sau chiar ucid.

Simţul valorilor poate fi pervertit pe nesimţite.

Banii sunt o problemă şi pentru cei ce-i au, dar şi pentru cei săraci.

Banii pot fi unul dintre subiectele cel mai greu de discutat cu calm în familie. Nu este de mirare că sunt de multe ori primii pe lista motivelor de ceartă între cei doi.

Adesea, adevărata cauză a neînţelegerilor nu sunt banii în sine, ci neîncrederea sau teama.

De câte ori auzim noi soţiile :" unde s-au dus atâţia bani"?

De câte ori tremurăm tot noi, soţiile, de teama că familia ar putea avea de suferit pe plan material din cauza vreunui eveniment neprevăzut.

Oricum, vremurile tulburi pe care le trăim ne obligă să fim echilibraţi şi cu cheltuirea lor, dar mai ales cu înţelegera faptului că şi în acest caz, gândirea nu trebuie să ne fie afectată.

Bunele maniere-încotro!

2010-10-09T16:03:00.004+03:00

Mai deschid bărbaţii femeilor portierele maşinii? Le mai oferă locul în metrou, tren sau autobus? Dar nu este vorba doar de atât.
Fenomenul are implicaţii mult mai profunde.
Oriunde ne întoarcem privirea, vedem dovada că trăim într-o lume din ce în ce mai nemanierată.

Oamenii intră în faţă la cozi, fumează în spaţii aglomerate, ascultă muzică cu maximum de volum în locuri publice şi aşa mai departe.
În pofida îmbunătăţirii sistemului educaţional şi a unui standard superior de viaţă, trăim într-o epocă în care auzim din ce în ce mai rar "mulţumesc" şi "te rog", iar obişnuita politeţe şi bună creştere au fost în mare parte uitate.

O experienţă recent trăită... La ghişeu lumea se aşează cuminte la rând. Sunt aproximativ 12-15 persoane.

Un domn care mi-a dat impresia unei persoane educate (cel puţin o facultate la activ), dă din coate, se apropie de mine ca o furtună:
-De ce mi-ai îngrămădit băiatul cu toţi nespălaţii pe când jumătate trenul e gol, cucoană!
-Vă rog să mă scuzaţi-vine răspunsul meu, sistemul implementat nu-mi permite să aleg locurile înaintea plecării trenului.
-Las' că te zbor eu! Nu ştii cu cine ai de-a face!!!

N-am timp să meditez dacă l-am mai văzut undeva!
Următorul pufăie din ţigară înaintea mea mai ceva ca o locomotivă cu aburi. Doamna din spatele lui tuşeşte sugestiv.

- Ar trebui să nu le permiteţi asta...

Doi metri mai încolo o gaşcă zgomotoasă...

-Următorul vă rog! N-am timp să văd cine e, doar mirosul mă anunţă că n-a avut contact cu vreo picătură de apă în ultima vreme...

-Şefa,schimbă-mi nişte bani !
Mâinile murdare ţin în căuşul lor câteva monezi lipicioase.
În jurul gâtului stă agăţată o eşarfă cu un prunc la fel de bine spălat.
-Am prea mult mărunt, îi spun.
-Atunci dă-mi un bilet până la... ...

Deci tot la mine au ajuns.
Îi pun într-un castronaş, torn apă şi detergent pe ei şi fac haz de necaz."şi-apoi să nu fiu acuzată de spălare de bani "

Trenurile au ieşit de mult, dar eu am rămas cu gândurile mele.

În doar o jumătate de oră am fost cucoană, doamnă sau şefă.

Practic, majoritatea oamenilor par să fie într-o grabă aproape permanentă. Trec unul pe lângă celălalt fără să schimbe un cuvânt sau să schiţeze un gest. Se înghesuie şi se îmbrâncesc la cozi, îţi taie calea intrând sau ieşind brusc din culoarele de trafic numai pentru a câştiga câteva minute sau uneori doar secunde.
Deseori devin atât de preocupaţi de propriile lor probleme, ori plănuiesc să facă atâtea lucruri, încât orice întâmplare neprevăzută devine o iritare, iar orice vizitator neaşteptat devine un intrus.
Da. În alergarea noastră continuă, poate de multe ori i-am ofensat pe alţii, pentru ca mai târziu să ne simţim ofensaţi în situaţii identice.
Am încercat o clarificare, şi iată la ce concluzie am ajuns:

Bunele maniere în general sunt considerate drept un rafinament. Deseori însă, ele sunt uitate de oamenii care se grăbesc . Sper din tot sufletul să fie doar atât.

Gând...

2010-10-09T00:53:00.003+03:00

El şi ea cu perii cărunţi...

Au parcurs împreună urcuşurile şi povârnişurile vieţii, această cărare întortocheată şi deseori greu de parcurs...

Mâinile lor zbârcite şi noduroase continuă să se împleticească precum rădăcinile copacului de mult sădit...

Feţele lor, brăzdate de riduri adânci, dar totuşi senine, inimile lor fizic obosite dar mai puternice prin dragostea şi devoţiunea ce şi le poartă unul altuia...

Este dragostea trecută prin focurile vieţii.

Prieten?

2010-10-04T09:44:00.004+03:00

N-am mai avut timp pentru mine.

Aproape n-am avut timp să trăiesc...

Timpul...acest duşman! Sau prieten să fie?

Poate prieten, dacă mă gândesc la momentele dificile din viaţa mea, când după lungi tristeţi a ajutat la vindecarea sufletului.

Prietenul meu... Dacă e prietenul meu atunci orice încercare de a lupta cu el n-are sorţi de izbândă.

De ce să incetinesc zile, luni şi ani?

Îl voi transforma pe nesimţite într-un duşman ce-mi va devora fiinţa îmbâtrânind-o...

Cu toţii avem aceeaşi cantitate de timp într-o zi.

Atunci cum se face că unii l-au luat drept aliat şi alţii îl consideră cel mai feroce duşman?

Noi vom alege cum să-l trăim! Noi ne vom stabili relaţiile cu el!

Ceea ce vom alege va determina viitorul, oportunităţile, sentimentele sau posibilele regrete. Modul în care-l vom utiliza va determina şi relaţiile dintre noi şi el.

Prieten sau duşman?

O X

2010-09-06T20:30:00.005+03:00

În vremuri de răstrişte pentru mine o veche şi bună cunoştinţă îmi spunea:

" Râde! Nu poţi să râzi? Atunci fă pur şi simplu un exerciţiu facial. Rosteşte O X".
Mi-a mers. Muşchii feţei s-au pus în mişcare şi creierul a crezut pur şi simplu că zâmbesc.
Nu peste multă vreme m-am trezit râzând de-a binelea. M-am gândit la vorba aceea de demult "a face haz de necaz".

Înţelepţii noştri ştiau ei ce ştiau.

Nu existau cabinete de consiliere psihologică, dar dintotdeauna se ştia că o porţie zdravănă de râs face mult bine.
Sunt multe explicaţii ştiinţifice pe marginea acestui subiect. Nu m-am străduit niciodată să le pătrund. Ştiu doar că un "O X" rostit la momentul oportun îmi permite să nu mă mai iau chiar aşa de mult în serios, şi astfel, trec mai uşor peste încercări.

"Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi" Philippe Noiret

Afară-i Toamnă

2010-09-02T06:21:00.008+03:00

Curând, se vor auri a toamnă pădurile.

Alaiurile frunzelor ruginii îşi vor începe dansul, apoi se vor aşeza covor la picioarele Reginei Toamna.

Da! Toamna are o altă aromă. Aromă de dragoste şi aburi de cafea...

Lacrimile lui Septembrie udă pământul...

Nu se mai aude trilul privighetorii dar este o desfătare să vezi cum Toamna îşi aranjează foşnitoarea rochie din frunze.

Când eram copil, toamna pentru mine era începutul. Aşa a rămas şi acum. Când vine toamna, pentru mine se deschide o altă carte.
Îmi place Eminescu,iar dacă doriţi, citiţi cu mine:

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii

E greu? E uşor?

2010-08-30T00:27:00.007+03:00

Întotdeauna au existat timpuri când lucrurile au mers şi prost.
Din nefericire, se întâmplă să trăiesc acest timp când lucrurile merg foarte prost atât pentru mine cât pentru majoritatea dintre noi.
Lucrurile au luat-o razna... Avem nevoie urgent de asistenţă şi este destul de dificil să o primim pentru că societatea în care trăim este una bolnavă.

Spre cine să ne îndreptăm pentru a primi ajutor?

Am investit în prieteni sau familie. Ca într-o casă frumoasă construită cu mult timp înainte. Dar cu toate că materialele pe care le-am folosit erau de cea mai bună calitate, prea multele furtuni s-au furişat în cele mai ascunse cotloane, încercând să ia pe sus măcar o parte mică ...

Nelinişti profunde...atât de profunde încât uneori uităm că mai trebuie să luăm sub acoperişul nostru pe cei care au investit, sau cu care am investit împreună.

Am analizat lucrurile. Mi-am dat seama într-un târziu câtă nevoie de îngrijire au părţi din casă... efort, atenţie...

Şi cum nu putem schimba nimic din ceea ce este, schimbarea atitudinii faţă de situaţie este vitală.

Departe de mine gândul să cad într-o stare de prostraţie să nu mai pot face nimic. Nu de mult m-am bălăcit în apele ei tulburi aşa că trebuie din nou şi din nou să-mi propun nişte obiective.
Iată la ce m-am gândit:
-Sunt puternică. Pot să realizez tot ce-mi propun!
-Indiferent de greutatea problemei nu mă simt copleşită deloc!
-Nu există "nu pot"! Nu există "dar" !- înainte de a lua o decizie gândesc problema! -Nici eşecul, dar nici succesul nu reprezintă o sursă de teamă pentru mine!
POT ŞI VOI REUŞI!

Care e unitatea de măsură pentru viaţă?

2010-08-22T20:56:00.007+03:00

Am cunoscut o fată în urmă cu multă vreme...

Nu-mi amintesc prea multe despre ea, doar că atunci când am întrebat câţi ani are şi mi s-a răspuns -28 mi-am zis în sinea mea "E bătrână!"
Când ajunsesem eu la 28 nici măcar nu mi-am simţit vârsta.
Am trecut 30, chiar şi 40 şi, sincer vorbind, acestea le văd doar ca pe nişte linii de demarcaţie.
O perioadă însă nu era aşa.
Ba chiar eram urmărită de sloganul: " Ceea ce n-ai realizat până la 40 de ani nu vei mai obţine niciodată".

A trebuit multă vreme să-mi înghit lacrimile când se apropia ziua în care împlineam o anumită vârstă.
A trebuit să-mi reevaluez viaţa.
A trebuit să analizez ce înseamnă să ai o viaţă împlinită, să încetez să merg iar şi iar pe aceleaşi drumuri bătătorite şi să intru şi pe alte cărări mai puţin încercate, ca să pot simţi gustul succesului, când obosită fiind de atâta efort, într-un sfârşit să mă pot bucura de luminişul aflat, atunci când credeam că nu mai există scăpare.
Mi-am dat seama că forţa creatoare a creierului nu depinde de vârstă. Multe personalităţi au creat capodopera vieţii lor la o vârstă de 60, 70 sau chiar mai mare.
Mi-am însuşit arta de a trăi. E o artă să poţi face un echilibru între frică şi temeritate, între consecvenţă şi flexibilitate, plăcere şi suferinţă, ori sens şi absurditate.
Am învăţat că e bine să râzi sau să plângi în voie, să iubeşti cu intensitate maximă...

Am învăţat să mă bucur de orice, de la firul de iarbă până la cea mai îndepărtată stea!

Dacă...

2010-08-14T10:12:00.004+03:00

"Dacă viaţa îţi dă o lămâie, fă o limonadă", am citit nu de mult într-o carte.

Adică, am înţeles eu, să nu mă plâng că ea e acră, ci să întorc în favoarea mea lucrurile.
Să transform ceva acru în ceva reconfortant.

Sau să nu mă plâng că am primit doar o lămâie?

Sau poate să nu încerc să scot flori din mărăcini...

Nu mă mulţumesc cu limonada...sau poate sunt prea comodă să scot singură sucul din ea...
Sau poate vreau mai mult?

O altă zicală spune: " Când viaţa îţi dă o lămâie, cere şi Martini!"

Peste 2 luni voi fi şomeră!

Cred că voi cere Martini.

Chiar ninge?

2010-08-12T11:15:00.003+03:00

Doar iarna ninge prozaic...

Primăvara ninge cu flori de măr sau flori de cireş.

Toamna ne răsfaţă trăirile cu fulgii ruginii ai frunzelor ce coboară agale, iar vara, vara ninge cu puful plopilor.
Suntem înecaţi de rafale de ninsori din razele de soare, cu stropi săraţi din apă de mare, nisip fierbinte , nopţi şi zile fierbinţi...

Mai ninge cu poveşti... poveşti de dragoste, speranţe, iubire şi durere.
Ninge cu viaţă!

Dar peste toate, în orice anotimp ninge cu sentimente. De dragoste, de ură, durere sau frustrare.

A nins din abundenţa în sufletul meu. În plină vară!
Aş vrea să prind un fulg de viaţă! Să-l prind şi să-l păstrez pentru multă vreme.
Offf! Sunt atât de jucăuşi fulgii de viaţă...

Ninge prozaic!

Am început să simt gustul mulţumirii

2010-08-04T20:23:00.009+03:00

Mi-am privit viaţa. De multă vreme n-am avut tăria să o fac.
M-am uitat în oglinda sufletului...
Nicicând nu m-am văzut atât de frumoasă!
Mi-am zâmbit...
Muguri de speranţe şi vis mi-au invadat fiinţa.
Am început să trăiesc din plin "Nocturna" lui Chopin, mi-am dat drumul sufletului să vibreze în voie pe acorduri de pian...
Cât de recunoscătoare trebuie să fiu!
Vreau ca bucuria să mă însoţească pretutindeni. Vreau să văd în fiecare spin o floare şi mai vreau să văd în fiecare stâncă ascuţită o bornă kilometrică ce mă îndeamnă să-mi ating ţelul!

Am început să simt gustul mulţumirii...

2010-08-03T17:46:00.004+03:00

La un moment dat, într-un fel sau altul, cineva va greşi faţă de noi.

Primul gând care ne trece prin minte probabil, este acela că niciodată nu-l vom putea ierta.

Lumea noastră se clatină şi instantaneu mintea noastră creează planuri de răzbunare.

Urzind planuri, căutăm scuze...poate ştim că nu e tocmai bine să ne răzbunăm dar n-am vrea să permitem situaţiei să se repete.

Mai există şi acea durere creată de regretul că acea situaţie s-a produs.

Evident, este alegerea noastră dacă-l vom ierta sau nu, dar am vrea să fie din nou ca înainte.

Apoi, pe nesimţite ne lăsăm abandonaţi în braţele iertării şi uitării.

Cum ar trebui să fim având în vedere faptul că suntem persoane care manifestăm empatie?

Faţă de noi înşine, manifestăm o nesfârşită îngăduinţă. Suntem dispuşi să ne iertăm , suntem dispuşi să ne înţelegem...

Dar oare ce înseamnă iertarea?

Ar putea fi ea confundată cu toleranţa?

Chiar dacă acceptăm un anumit comportament cred că cel mai bine ar fi dacă am încerca să înţelegem de ce s-a întîmplat aşa. Lucrurile se pot schimba.

Nu sunt sub nici o formă însă de acord cu disimularea.

Am pătimit din cauza ei şi am învăţat că prefăcându-mă că totul este în regulă doar pentru a face impresie bună sau pentru a evita unele neplăceri, durerea încolţită în inimă devine acută.

Am răbufnit când aş fi vrut mai puţin să se întâmple aceasta.

Atunci, dacă aş fi fost suficient de sinceră şi aş fi ales calea dialogului, aş fi evitat o sumedenie de neplăceri.

2010-07-31T08:41:00.005+03:00

"Te zdruncină până în adâncul fiinţei tale.
Îţi distruge treptat încrederea, respectul de sine, capacitatea de a lua decizii, iar apoi, când te-a prins bine, te mai strînge de câteva ori cu putere, doar să vadă dacă mai rezişti".
Aşa s-a exprimat o bolnavă de depresie
Am încercat astfel de trăiri...

Asemeni unor nori grei, problemele de zi cu zi apasă umerii noştrii, învăluindu-ne pe nesimţite în mantia întunecată a melancoliei...
Copleşiţi de sentimente de vinovăţie, durere, şi de un acut sentiment de singurătate, ne putem reculege cu greu.
Unii dintre noi se refugiază în alcool. Alţii găsesc Furadanul drept soluţie...

Eu ştiu că dincolo de norii negri şi grei există un soare gata să mă îmbrăţişeze cu razele sale tandre...doar că este atât de sus!

2010-07-25T14:49:00.003+03:00

O întâmplare recentă care a provocat suferinţă cel puţin pe-o parte, m-a determinat să analizez o problemă care a generat această întâmplare, şi anume ZVONUL.
Ce este el?

ZVON ~uri n. 1) Informaţie neconfirmată (uneori tendenţioasă) care circulă oral.

Acest lucru s-a întâmplat, şi din păcate datorită lui, o persoană care nu mi-e indiferentă, astăzi a plâns.

Dar nici zvonerul nu-mi este indiferent... Mi-s la fel de dragi amândouă... (evident, eu sunt la mijloc)

Am constatat însă, că zvonurile se nasc cu uşurinţă într-un climat de teamă. Dar cine de cine se teme?

Cred în schimb că zvonurile pot fi generate şi în mod deliberat.
Mă frământă şi o întrebare: De ce, o dată ce au fost generate zvonurile se răspândesc şi persistă atât de mult?

Nu ştiu dacă nu cumva, oamenii VOR pur şi simplu să creadă în ele... nu ştiu dacă nu cumva oamenilor le place victimizarea...
nu ştiu...

Eu sunt la mijloc...şi nu-mi plac zvonurile :(

2010-06-17T22:54:00.004+03:00

Sub corole de trandafiri răsfirate-n bolte, trec îmbrăţişate gândurile noastre...

Nu pot să nu mă-ntreb :
-Oare n-ai obosit alergând încoace şi încolo în mintea mea întreaga zi?
-Oare n-ai ostenit alergând în fiecare cămăruţă a inimii mele din zori până-n noapte să alungi umbrele tristeţii?

Fericirea a intrat in viaţa mea o data cu tine, cu miresme de tei.

Eşti raza se soare ce-mi încălzeşte dimineţile. Eşti raza de lună ce -mi veghează nopţile.
Eşti pastelul culorilor din lacrimile ploii...
Eşti ochiul ce veghează asupra sufletului meu...ochiul deschis, ce nu permite întunericului să pătrundă...

Sub ramuri de tei trec îmbrăţişate visele noastre...

Alte amintiri...

2010-06-13T07:28:00.007+03:00

Între flori...
Luminiţa de la capătul tunelului...

Au şi ei marea lor...

S-au găsit :D

Ei sunt Ovidiu şi Anca. Ne vor aduce curând al doilea nepoţel :*:*

Ziua urmatoare

2010-06-12T05:44:00.009+03:00

Apoi...

2010-06-11T07:03:00.008+03:00

Diana şi Dinu
Patru aşi :D
Leca-leca
Spre casă...

Ziua nr.2

Dincolo de nori...

2010-06-10T18:44:00.010+03:00

Înainte de plecare îi spuneam unei bune prietene cât de emoţionată sunt că voi zbura.
- Stai liniştită, îmi spune ea. Nimeni n-a rămas agăţat sus...
Acum privesc înapoi cu plăcere.

Iată câteva imagini din ziua nr.1

Şi în sfârşit cu picioarele pe pământ :D

Este nepoţica noastră, Maya-Georgia. Ne-a încântat zilele petrecute în Italia.

Amintiri...

2010-06-01T10:43:00.007+03:00

"Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori... Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Şi vremea se îndrepta după râsul meu". Ion Creangă
Fragment ce mi-a marcat copilăria.
Poveştile lui Creangă mi-au marcat copilăria, de altfel.

Îmi plăcea atât de mult Creangă, încât uneori săream şi eu într-un picior în apă strigând "auraş, păcuraş, scoate apa din urechi, că ţi-oi da parale vechi"...

Îmi amintesc acum cu umor, dar atunci n-am înţeles de ce mama nu ştie:- Curăţa cartofi. Eu o priveam şi mă trezesc vorbind de una singură: " Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!"

Ea a lăsat cuţitul din mână şi mi-a tras o mamă de bătaie că-mi amintesc şi-n ziua de azi de ea.
Amintirile lui Creangă mi-au marcat copilăria.

Oare copiii noştri ce amintiri vor avea?

Teamă?

2010-05-30T15:22:00.004+03:00

Bomboane şi dopuri pentru urechi. Aceste două articole am înţeles că nu trebuie să-mi lipsească din geantă.

Plecăm la Roma. Cu avionul. Am un tremur în mine cu atât mai mult cu cât ziua se apropie.

Mi-e frică de înălţimi, de urechi înfundate, de zbor, de goluri de aer de turbulenţe şi de câte şi mai câte.

Mi-am petrecut o bună parte din vreme citind pe net ce înseamnă zborul cu avionul. Până mă întorc, evit să urmăresc "Dezastre în aer". Nu de alta dar oricum am părul vâlvoi:))

Lecţie...

2010-05-28T08:53:00.003+03:00

"Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi", a spus Napoleon Bonaparte.

De când lucrez în gara mică urmăresc de la gemuleţul ghişeului meu un bărbat de aproximativ cincizeci de ani. Vine încet împingând un scaun cu rotile. Se mişcă destul de greu. Cred că o fi suferit un AVC. Ce mă uimeşte pe mine, este perseverenţa lui.

Intră în holul gării, se aşează pe o băncuţă cu greu, stă câteva minute, apoi se ridică şi urcă scările până la un nivel superior.

Scările sunt prevăzute cu o balustradă de care "eroul meu" se prinde şi începe să urce. Ajunge la ţintă. Bucuria lui se vede de la distanţă.

Cei ce-au cucerit Everestul, nu cred să fi avut o bucurie mai mare.

Se opreşte sus, se agaţă cu mâinile de balustradă, apoi se lasă ritmic pe spate.

Apoi, coboară încet, numărând parcă scările, după care, îşi şterge de pe frunte broboanele de transpiraţie timp în care se aşează la locul lui, pe băncuţă.

Nu ştie că-l văd. Nu ştie nici că scriu despre el. Stă cuminte pe băncuţă şi ascultă ploaia, fără să ştie că timp de o lună mi-a predat o lecţie despre perseverenţă.

Bine că mai trăim!

2010-05-25T10:31:00.007+03:00

Azi, după o rundă de gânduri am explodat:
-Parcă tot mai bine era pe vremea pesedeilor! Furau ei ce furau, dar şi noi aveam.

Îmi spune el:
-Poi ăştia nu mai au ce să fure că au furat ăia tot...

N-am zis nimic! Am lăsat runda numărul doi să dea năvală...oricum, până spre seară, or mai fi câteva...

S-a scumpit benzina. Şi ce dacă? "Actualii" fac aşa şi-aşa, urmează moţiunea de cenzură... .

Yupiiiii ! Poate pică guvernul!!! Alegeri, lumea-n ţol festiv, motiv de bla-bla-bla... ... ...

-Mamaaa! Trebuie să plătesc x,y,z taxe...

-Iubito, bucşele la maşină ar trebui schimbate, nici plăcuţele de frână n-ar strica să le schimbăm, şi şti şi gazul în butelie e pe sfârşite...
Sună telefonul!

-Draga mamii, mi-i ruşine să-ţi spun da...io de-o săptămână fac mâncare cu unsoare. S-o gătat oloiu' şi nici cu fărina n-o duc tare bine. Pensia nu mi-o vinit şi dac-a vini trebe să gat de plătit lemnele de anu' trecut! Şi gazu-n butelie-i gata...da, m-oi descurca io oricum!

... ... ...

-Sărumâna mamă ( ca la tv)!

Şi scot una, alta din plasele cu numele unui magazin "real"

-Adă şi butelia noastră de rezervă din portbagaj, că ne-om descurca noi cumva- şoptesc celui de lângă mine.

Pe dulap zăresc medicamentele "de inimă" pe care mama le ia în fiecare zi.

O las cu ochii-n lacrimi.

2010-05-22T19:08:00.004+03:00

"Am învins! Lupta este, în sfârşit câştigată!"

Aceste cuvinte exprimă sentimentul de triumf experimentat de o persoană care a luptat împotriva unui obicei nedorit şi l-a biruit.

De câte ori am experimentat recidiva unui obicei rău pe care doream foarte mult să-l depăşim?

Aş putea să mă refer aici la o droaie de practici nedorite: abuzul de mâncare, de băutură, impulsul de a întârzia, jocurile de noroc, fumatul şi o mulţime de alte obiceiuri.

M-am luptat şi încă mă mai lupt cu unele dintre ele.

Chiar dacă am supravieţuit perioadei de început după abandonarea unui obicei rău, evitarea acestuia nu este întotdeauna uşoară.

Analizând situaţia, am ajuns la concluzia că mulţi, mulţi factori contribuie la recidivă. Anumite presiuni, stresul cauzat de pierderi financiare, probleme de sănătate sau decepţii, plictisul, însingurarea, presiuni, conflicte cu cei de lângă noi sau emoţiile negative, ar putea însemna imboldul. În aceste situaţii tentaţia este puternică.

Regret uneori neatenţia cu care am tratat lucrurile. Am remarcat faptul că, după o perioadă iniţială de luptă cu succes împotriva unui obicei nedorit, unele dintre situaţiile amintite mai sus, au constituit pentru mine "solul fertil" al recidivei.

Am două exemple pentru care a trebuit să scot "artileria grea".

Fumatul. Aici reuşita a fost 100%. De opt ani nu mai fumez, deşi fumam şi două pachete de ţigări pe zi. Evident, lupta nu a fost uşoară. Au existat recidive şi recidive, dar pot spune cu certitudine că a meritat.

Al doilea exemplu, lupta cu kilogramele. După ce am reuşit din luna iunie a anului trecut să pun jos 20 kilograme, "am reuşit" să iau din nou în greutate.

Acum mă imaginez urcând pe-o scară. Încep să urc treaptă cu treaptă. Alunec doi paşi înapoi. Gândurile mele se plimbă între ţinta pe care mi-am propus-o şi baza scării, pe care uneori sunt tentată să o revizitez.

Ce voi face? Care va fi decizia pe care o voi lua? Va trebui să cobor chiar până la baza scării şi să încep din nou? Binenţeles că nu!

Chiar dacă regresul este urmat de sentimente de vinovăţie, am un caracter puternic şi dacă am reuşit "să urc scara" până la ţintă când am decis să lupt pentru a mă lăsa de fumat, voi reuşi şi de data aceasta. Este doar un regres temporar şi nu voi permite ca acesta să se transforme într-o prăbuşire absolută.

Preţuim lucrurile bune care ni se întâmplă?

2010-05-21T09:24:00.005+03:00

Preţuim binele?

Apreciem binele sau îl considerăm, mai mult sau mai puţin, de la sine înţeles?

Adesea, preţuirea binelui poate fi hotărâtoare pentru starea noastră, adică, dacă suntem fericiţi sau nefericiţi, sănătoşi sau bolnavi, dacă avem pace în inimă sau suntem dezamăgiţi şi exemplele ar putea continua.

Nimic nu este perfect.

Fiecare dintre noi trecem prin experienţe neplăcute în viaţă şi la niciuna dintre ele nu sunt înlăturate în mod satisfăcător toate neajunsurile.

Aproape orice bucurie este tulburată de un mic strop de amărăciune.

Ce efect are aceasta asupra noastră?

Unii oameni înjură, fiindcă trandafirii au spini; alţii se bucură de florile trandafirii din măcieş.

Din care categorie am vrea să facem parte?

Să nu pierdem niciodată din vedere binele de care avem parte în fiecare zi!

Vedem flori, copaci, munţi splendizi şi apusuri grandioase de soare, auzim glasuri zglobii de copii, triluri de păsărele sau tonurile plăcute ale muzicii, simţim gustul, avem miros sau putem pipăi...

Considerăm toate acestea ca pe ceva de la sine-nţeles?

Oare trebuie să privim un infirm pentru a putea să ne bucurăm de membrele noastre sănătoase sau un orb pentru a ne preţui ochii?

Am citit "Lasă grijile şi începe să trăieşti". Această carte m-a ajutat foarte mult. Aici Carnegie, la un moment dat, spune: "M-am plâns că n-am pantofi, până când am văzut un om fără picioare".

Telefonul fără fir

2010-05-20T16:37:00.005+03:00

Vă mai amintiţi jocurile copilăriei?

În vremea copilăriei mele, ne aşezam pe marginea străduţei prăfuite, cinci sau şase copii, unul lângă celălalt şoptind în urechea celui din dreapta noastră un cuvânt . Ultimul, care nu mai avea o ureche la dreapta lui, se ridica şi rostea cu voce tare cuvântul.

Aproape de fiecare dată ne tăvăleam de râs. Cuvântul rostit, era departe de primul şi asta ne amuza la culme.

N-aş fi crezut vreodată că voi trăi la maturitate acest joc.

N-aş fi crezut că uneori, mă voi întrista din cauza lui.

Cuvintele se răspândesc cu iuţeala fulgerului. Odată pornite, este greu să le opreşti.

Unele dintre ele sunt zvonuri absurde, şi din nefericire, poate chiar şi noi contribuim la răspândirea lor. Uneori, răspândim - poate fără să ne dăm seama - neadevăruri care subminează reputaţia persoanelor care constituie subiectul lor. Cel ce ascultă poate fi îndemnat să acţioneze într-un mod necugetat.

În această situaţie, în loc să râdem ca şi în cazul jocului mai sus amintit, stârnim durere .

Unele zvonuri pe care le auzim pot fi adevărate, dar să nu uităm că întotdeauna există o posibilitate vecină cu certitudinea, ca zvonul respectiv să fie în cel mai bun caz o deformare a adevărului.

Nu ştiu cât de bine facem faţă avalanşelor de cuvinte al căror centru putem fi oricare dintre noi, dar dacă simţim că ne afectează, să verificăm atât sursa, cât şi "persoana din dreapta noastră".

Dacă nu ne vizează, ar fi cel mai bine pentru noi, şi nu numai, să ne dăm silinţa să nu fim filiera de transmitere a zvonurilor, ci mai degrabă să fim "punctul mort" al lor!

Mânia

2010-05-20T06:54:00.007+03:00

Trăim într-o societate în care mânia se întâlneşte la tot pasul. Traficul îngreunat, valorile contradictorii şi supărătoare, neînţelegeri, nedreptăţi sau frustrări create de diferite situaţii, sunt doar câteva exemple care pot face din viaţă o adevărată provocare.

Stresul se acumulează şi aproape toţi avem o limită până la care putem suporta.

Dar TREBUIE să suportăm!

Iată de ce trebuie să învăţăm să ne destindem.

În acest scop, să începem fiecare zi cu un spirit optimist, manifestând răbdare, toleranţă şi o bună dispoziţie.

Aproape toţi avem o familie care ne iubeşte şi prieteni sinceri pe care ne putem baza.

Totuşi, care dintre noi nu s-a confruntat cu mânia? Fie am fost noi mânioşi, fie am fost puşi în situaţia de a înfrunta o persoană mânioasă.

Ce ne ajută să rămânem fericiţi şi bucuroşi?

În loc să dea frâu liber mâniei, unii, analizând consecinţele posibile, au luat măsuri. Decât să explodeze, mai bine au numărat în gând până la zece, de exemplu.

Să încercăm să înţelegem motivele pentru care alţii se comportă într-un anumit fel, pentru a ne putea stăpâni propriile reacţii.

De ce? Pentru că pe lângă faptul că relaţiile cu ceilalţi se vor deteriora, mânia ne poate afecta starea de sănătate.

Să fim învingători!

2010-05-18T08:47:00.005+03:00

A fi învingători nu înseamnă a nu cădea niciodată.
A fi învingători înseamnă, să ne putem ridica ori de câte ori am căzut.
Şi nimeni nu ne va judeca cu sinceritate în funcţie de căzăturile avute, dar mulţi vor vorbi apreciativ despre faptul că ne-am ridicat atunci când nimeni n-ar fi crezut că o vom face.

Dar oare avem nevoie de ceva miraculos pentru a deveni învingători?

Miracolul se găseşte în fiecare dintre noi:
În primul rând trebuie să ne dorim acel "ceva" pentru care luptăm, apoi, vom avea încredere deplină în puterea din noi.

Ne mai rămâne ceva de făcut?
Da! pentru ca visele noastre să devină realitate, trebuie să acţionăm.

Să vedem în fiecare obstacol o piatră de hotar. Să le acceptăm drept provocări una câte una.

Să nu ne împiedicăm în reuşitele altora, mai bine să învăţăm de la ei. Să avem puterea să râdem, să iubim, să dăruim...

Să fim învingători!

Vom reuşi...

2010-05-17T20:56:00.004+03:00

Putem alege să fim leneşi, sau putem alege să fim ambiţioşi.

Putem alege să controlăm acţiunea sau putem lăsa să ne-o conducă altcineva.

Putem alege să nu ne fie frică sau ne putem lăsa cuprinşi de teamă.

Un lucru însă este cert: Trebuie să navigăm pentru a avea succes. Cât timp corabia vieţii va fi ancorată nu vom înainta. Şi dacă nu vom înainta nu vom ajunge la limanul dorit.

Putem alege să facem un prim pas. Un pas odată, un prim succes!

Adesea însă, primul nostru succes este acela de a ne asuma un risc... Trebuie să recunoaştem că nu putem avea totul. La ceva trebuie să renunţăm.

Să învăţăm să cântărim valoarea lucrurilor conştienţi fiind că lucrurile cu valoare mai mare cer sacrificiu pe măsură.

Cum ştim, gândurile noastre preced faptele.

Primul gând cu care ne trezim dimineaţa şi ultimul când mergem seara la culcare să fie - VOI REUŞI!

Poveste...

2010-05-17T09:00:00.006+03:00

Am auzit de curând o povestioară despre nişte broscuţe care trăiau într-o comunitate pe un lac renumit.
Îşi propuseseră ele, aşa, într-o zi, să organizeze un concurs de căţărat pe turnul de la marginea lacului. Câteva broscuţe temerare s-au înscris la concurs.

Broscărimea curioasă se adună în jurul turnului.

Începe marea şuşoteală: " cât de înalt este? cât de periculoasă este încercarea de a escalada un turn atât de înalt? cât de periculoasă este întrecerea, cât de obositoare va fi încercarea?"

S-a dat startul!…

Broscuţele au început sa se caţere vioaie, însă de jos se auzeau vocile spectatorilor, unii prieteni, alţii necunoscuţi, care strigau plini de teamă:
- N-are rost, este prea înalt!

-Opriţi-vă, sunteţi în pericol, o să cădeţi!…

Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau cursa…
Una singură se căţăra cu încăpăţânare mai departe. Nu voia cu nici un chip să renunţe!… Ea a fost singura care nu s-a oprit până când nu a ajuns în vârful turnului.

Toate celelalte broscuţe si spectatorii au vrut să afle cum a reuşit.

Unul dintre spectatori s-a dus la broscuţă s-o întrebe cum de a reuşit sa facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului… Aşa se află că broscuţa învingătoare era surdă!…

Cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le purtăm în suflet pot fi răpite la auzul remarcilor negative şi pesimiste.

Mi-a dat de gândit...

2010-05-16T09:19:00.002+03:00

Dacă Satan Diavolul ar fi fost în situaţia să-şi scrie fericirile, ele ar fi sunat cam aşa:

-- Fericiţi sunt cei prea obosiţi, prea ocupaţi sau prea distraşi ca să se mai reunească cu ceilalţi credincioşi pentru instruire în fiecare săptămână – ei sunt cei mai buni lucrători ai mei.

--Fericiţi sunt acei creştini care aşteaptă să li se ceară şi pretind să li se mulţumească – îi pot folosi.

--Fericiţi sunt cei ce se supără cu uşurinţă şi nu mai merg la biserică – ei sunt misionarii mei.

--Fericiţi sunt făcătorii de necazuri – ei vor fi numiţi copiii mei.

--Fericiţi sunt cei ce se plâng – cuvintele lor sunt muzică pentru urechile mele.

--Fericiţi sunt cei plictisiţi de ticurile şi greşelile vorbitorului – căci ei nu rămân cu nimic din instruirea publică.

--Fericiţi sunt cei ce bârfesc – căci ei vor cauza zarvă şi dezbinări care îmi plac.

--Fericiţi sunt cei prea sensibili – căci ei se vor enerva în curând şi vor pleca.

--Fericiţi sunt cei care nu-l onorează pe Dumnezeu cu lucrurile lor de valoare – căci ei mă ajută pe mine.

--Fericit este cel ce pretinde că-l iubeşte pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său – căci el va fi unit cu mine pe veci.

--Fericit eşti tu care, citind aceste cuvinte, te gândeşti că se referă la alţii – şi pe tine te-am prins!

Este teama dăunătoare?

2010-05-15T17:21:00.004+03:00

Îţi poate distruge fericirea şi nărui speranţa.
A fost definită drept o otravă mintală şi un duşman al raţiunii.
Se spune despre ea că este mai periculoasă decât cea mai gravă boală fizică.

Da, teama este o emoţie puternică.
Este ea însă întotdeauna dăunătoare?

Imaginează–ţi că te afli la volanul unei maşini pe un drum pe care nu–l cunoşti. Drumul urcă printre munţi şi încep să apară serpentinele. Se lasă întunericul şi odată cu el încep să cadă fulgi mărunţi de nea. Maşina derapează uşor, iar tu îţi dai seama că acolo unde te afli drumul începe să fie alunecos. Devii foarte atent. Conduci cu multă atenţie. La orice curbă alunecoasă, te gândeşti că ai putea pierde uşor controlul maşinii şi să te prăbuşeşti în valea de dedesubt. Şi cine ştie ce pericole te mai pândesc în întuneric!

În timp ce prin minte îţi trec gânduri ca acestea, gura ţi se usucă şi bătăile inimii se accelerează uşor. Eşti foarte lucid. Indiferent de lucrurile la care te gândeai mai înainte, acum te concentrezi în exclusivitate la sarcina de faţă: să nu ieşi de pe carosabil şi să eviţi un accident.

În sfârşit, drumul coboară şi începe să fie iluminat, încordarea dispare. Te destinzi şi respiri uşurat.
Atâta teamă pentru nimic! Dar a fost într–adevăr pentru nimic? Nu chiar.

Este normal ca în asemenea împrejurări să existe o nervozitate raţională; ea ne face vigilenţi, precauţi.
Dar există o deosebire între o frică sănătoasă şi panică.
În timp ce frica sănătoasă ne poate ajuta să nu facem ceva nesăbuit care ne–ar aduce prejudicii, panica bătătoreşte drumul spre dezastru.

Din exemplul de mai sus, conducându-ne viaţa printre serpentine, să fim cu băgare de seamă atunci când vom alege să ne temem de pericole sau ne vom panica la apariţia lor alunecând în "valea de dedesubt" .

Cine n-are nevoie de mângâiere?

2010-05-14T08:34:00.005+03:00

Odată şi odată, în mod dureros avem nevoie de mângâiere şi încurajare.Aceasta pentru că există atâtea lucruri în viaţă care ne pot aduce întristare.

S-ar putea ca părinţii să lucreze din greu şi să încerce a se îngriji bine de copiii lor. Dar, în timp ce copiii cresc mari, ei ar putea să devină răzvrătiţi şi să pricinuiască necazuri şi griji nenumărate părinţilor lor.

La locul său de muncă, un om ar putea deveni obiectul unei nedreptăţi. Deşi cinstit şi conştiincios, el ar putea să nu fie promovat, ba mai mult decât atât, să fie exploatat.

Un altul ar putea fi deprimat datorită unei boli care-i cauzează slăbiciune sau unui accident care-l face infirm. Omul nu mai poate face lucrurile care au contribuit în mare măsură la fericirea sa. S-ar putea să fie obligat să-şi aline chinurile intense cu calmante puternice.

Si cine dintre noi n-a fost cuprins de întristare profundă din cauza morţii unui prieten apropiat sau a unei rude? Ne-am putea simţi cu totul neajutoraţi, părăsiţi şi deprimaţi.

Multe lucruri ar putea să ne descurajeze!
În această situaţie, haideţi să avem oricând un umăr disponibil pentru aproapele nostru!

Fericirea în familie

2010-05-13T06:56:00.003+03:00

Nu este oare fericirea dorinţa noastră a tuturor? Indiferent care ne este vârsta, naţionalitatea sau situaţia în viaţă, dorim să fim fericiţi. Fericirea însă, sporeşte atunci când este împărtăşită, prin urmare vom fi fericiţi atunci când îi vom vedea fericiţi pe cei din jurul nostru. Şi când există printre membrii familiei această bunăstare cunoscută sub numele de fericire, nu este oare adevărat că adversităţile inevitabile ale vieţii sunt mai uşor de înfruntat şi mai suportabile? Cine va spune astfel că fericirea vieţii familiale nu este ceva demn de dorit?
Într-adevăr, chiar şi în această lume haotică, viaţa de familie poate fi foarte încântătoare. E drept că ea presupune multă muncă, grijă şi sacrificiu. Dar care sunt familiile care nu recunosc faptul că bucuriile cu care sunt răsplătite merită toate aceste eforturi?
Însă oricât de încântătoare poate fi viaţa de familie, familia cu adevărat fericită este astăzi un caz de excepţie. Desigur, orice familie îşi va avea „înseninările“ şi „înnorările“ ei; nimeni nu este imun în faţa problemelor. De pildă neînţelegerile vor tulbura fericirea unui cămin dacă li se îngăduie să persiste.
La nervozitate şi iritabilitate mai pot contribui şi alţi factori cum sunt îmbolnăvirile sau presiunile la locul de muncă. Acestea pot genera cuvinte şi acţiuni regretabile, care la rândul lor, pot duce la resentimente şi, în consecinţă, la relaţii încordate.
Astfel problemele, fie mari, fie mici, sunt soarta comună a familiilor. Atunci merită să reflectăm asupra fericirii din familiile noastre .
Să contribuim cât putem de mult la fericirea ei, altfel, ne-am putea compara cu cel ce-a construit o casă frumoasă, apoi o lasă în paragină.

"Până când moartea ne va despărţi"

2010-05-12T14:09:00.003+03:00

Câte cupluri fericite n-au rostit aceste cuvinte în ziua nunţii lor fără să se gândească nici un minut măcar, că într-o zi moartea i-ar putea despărţi! Din nefericire, uneori vârsta înaintată, alteori boala sau accidentele pot pune capăt vieţii fiinţei iubite, lăsându-l pe celălalt partener pradă singurătăţii şi durerii profunde. A fost şi cazul unei colege căreia nu de mult moartea i-a luat jumătatea. Azi am stat puţin de vorbă şi am realizat cum povara singurătăţii i-a încovoiat sufletul. " Este foarte greu să faci faţă pierderii celui cu care ai împărţit totul", mi-a spus..." durerea este sfâşietoare... parcă m-ar fi tăiat cineva în două..." M-a lăsat mută cu ochii în lacrimi. Jumătatea ei trăise doar patruzeci şi doi ani.

Avem timp

2010-05-11T11:44:00.004+03:00

Avem timp pentru toate.

Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.

Octavian Paller

2010-05-10T10:48:00.003+03:00

Te iubesc primăvara, când îmbrăţişaţi mângâiem ghioceii din priviri.
Te iubesc vara, când alergăm prin ploaie sorbind din nectarul iubirii, îmbrăţişaţi de mireasma trandafirilor.
Şi toamna te iubesc, când mână-n mână ne plimbăm pe covorul multicolor al frunzelor.
Te iubeşte copilul din mine când îmi zâmbeşti, te iubeşte femeia din mine când stau în braţele tale sorbind nectarul iubirii, te iubeşte fiinţa-mi întreagă când frunzele rubinii agale coboară ...
Te voi iubi şi-atunci când ninsorile din iarna vieţii ne vor acoperii firele de păr, când mână-n mână ne vom bucura de jocul nepoţeilor în primăvara vieţii lor...

Muguri...

2010-05-09T18:47:00.004+03:00

La temelia casei am plantat speranţe... Credeam că va mai dura până să rodească, dar nu! Nici n-am băgat de seamă cum mugurii au pleznit împrăştiind miros de viaţă. Cântecul dimineţii se înalţă precum aburul din pământul reavăn... Atât cântul cât şi aburul din pământ au miros intens de viaţă. Şoaptele vrăbiuţelor mă vrăjesc...când nu e soare să-i simt mângâierea razelor , picăturile de ploaie se preling cu tunete de viaţă. Îmi simt trupul încolăcit...împresurat ... Viaţa a prins viaţă şi-apoi a început să graviteze în jurul gândului meu!

8 MAI

2010-05-08T08:29:00.005+03:00

- Care cuvânt îţi place mai mult: soţie sau amantă?
-Soţie-i-am răspuns.
8 Mai 1986. Ofiţerul stării civile. N-am invitat multă lume dar holul s-a umplut până la refuz. Simţeam că plutesc... Până atunci nu mai avusem atâtea flori... le-au aşternut ca pe-un covor la picioarele noastre. Eram atât de fericită! Îmi venea să sărut fiecare petală....
-Cât timp mă vei iubi aşa? Credeam că va dura un an, poate doi...
-Toată viaţa!- mi-a răspuns. A fost mai greu la început. Cu timpul însă, rotiţele angrenajului numit " căsnicie " au început să funcţioneze la cele mai înalte standarde chiar dacă la început se mai auzea din când în când câte un scârţâit.

Zbor întrerupt...

2010-05-07T10:23:00.004+03:00

Azi, în incercarea mea de a zbura în înalt, mi-am frânt aripa sufletului. Nu doream să mă agăţ în ciulinii amărăciunilor, dar oricât am încercat să-i evit, ei s-au întins insistent reuşind să mă sfâşie. Picături sângerii au lăsat dâre pe cerul vieţii... Mi-am zis: n-am să mai zbor...dar tu, m-ai ridicat, m-ai luat în braţele tale, mi-ai mângâiat aripa frântă încălzind-o la pieptu-ţi. M-am cuibărit la pieptul tău...suflarea-ţi caldă mi-a încălzit aripa dându-mi curaj... Mi-ai spus - "Ai încercat să zbori prea sus. Tu nu trebuie să zbori. Tu trebuie doar să cânţi. Să cânţi şi să îmi încânţi mie înaltul!"

"Barbatul este un vultur care zboara, femeia - o privighetoare ce canta. A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul." V. Hugo

Bucuriile vieţii...

2010-05-06T09:13:00.003+03:00

Moment de linişte profundă. Desigur, în amalgamul vieţii puteam să mă opresc la tristeţi pentru că se găsesc mereu, la orice pas.
Dar de ce să mă opresc la buruieni? De ce să nu văd planta care creşte? Aşa că: -Go!- mi-am zis.
Şi iată-mă, căutând bucuriile vieţii, micile bucurii care m-au întâmpinat azi: Lalelele galbene din vaza cu motive chinezeşti, mirosul de cafea proaspătă, pisicuţa (Lina), somnul liniştit al copiilor noştri, liliacul înflorit de la poarta casei, maşina parcată corect ( fusese băietul nostru cu ea şi are doar de o săptămână dreptul de a conduce), căldura cu care dragul meu mă privea în drum spre locul de muncă, muzica bună pe care o ascult în acest moment...şi ziua abia a început!

Grea matematica asta...

2010-05-04T16:36:00.003+03:00

Mă ia cu frisoane... dar în tot răul este şi un bine. Bine e pentru mine că în cazul acestui atac de panică (tocmai am făcut unul) mi-am întărit convingerea că atacurile de panică se nasc pe fondul nerăbdării. Deci, 4336 este numărul trenului pe care a trebuit să-l deservesc. Lume destul de multă. Aproximativ 40 persone. Dacă eram în gara mare ar fi fost o jucărie. Dar aici, în gara mică calculatorul gândeşte foarte greu. " Grea aritmetica asta!" aud o remarcă răutăcioasă...nu m-am putut răbda! " Greu că veniţi toţi deodată!" - apoi mi-am continuat munca... Azi, m-am gândit pentru prima dată că nu-mi place detaşarea în gara mică. E doar începutul lunii, şi e perioada în care oamenii îşi fac abonamente. Apoi va fi mai uşor. La urma urmei e vorba doar de o lună...

Ce pot şi ce nu pot face banii

2010-05-04T10:42:00.003+03:00

Este adevărat că banii au putere. Cu bani îţi poţi cumpăra o casă frumoasă, o garderobă elegantă şi un mobilier luxos. De asemenea, poţi cumpăra admiraţie, supunere sau flatări şi chiar poţi lega câteva prietenii trecătoare cu oameni ce sunt gata să-ţi facă pe plac. Dar cam asta e tot ce poţi realiza. Lucrurile de care avem cea mai mare nevoie nu pot fi cumpărate cu bani — iubirea unui prieten adevărat, pacea minţii, timp, odihnă, cultură şi multe, multe altele. Dar sănătatea? Poate fi ea cumpărată cu bani? Dar oare poate fi pierdută sănătatea din cauza îngrijorărilor cauzate de problemele financiare?
Pentru unele persoane viaţa adevărată înseamnă un trai de lux si plăceri. Când acesta toate se vor termina, viaţa lor va fi un nonsens. Pentru alte pesoane, dorinţa de a atinge mereu un standard se transformă într-un câmp de bătălie, unde la fiecare pas vei găsi o mină gata să explodeze. . Atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, banii reprezintă mijlocul de a atinge ţinta dorită. În această situaţie, cred că ar fi înţelept să ne gândim ce vom alege: Banii sau viaţa! Dacă vom şti să echilibrăm lucrurile însă, vom putea alege Banii şi viaţa, doar să le punem pe scara potrivită în ierarhia priorităţilor.

Te iubesc dacă...

2010-05-02T16:55:00.004+03:00

Auzim de multe ori acest lucru. "Te iubesc dacă eşti cuminte, dacă mă iubeşti şi tu, dacă...dacă..." Ea nu spune asta pentrucă nu ştie să vorbească. Ea nici nu arată asta...ea iubeşte necondiţionat.De câte ori ne întoarcem obosiţi de la muncă, ne aşteaptă privindu-ne galeş, îşi pune căpşorul pe lăbuţele din faţă şi când ne apropiem de ea se zbenguie fericită împrăştiind urechi şi limbuţe. Dacă ar putea vorbi în mod sigur ne-ar ura cel mai sincer "Bine ai venit" Este vorba de Issa, căţeluşa noastră, pe care o iubim şi noi din toată inima!

Cainele este singura fiinta de pe pamant care isi iubeste stapanul mai mult decat pe el insusi ” ( John Billings )

Căutări...

2010-04-30T20:10:00.003+03:00

Odată m-am rătăcit printre fluturi... Mai târziu s-au rătăcit şi ei . I-am căutat dar...nu mai erau. Doar i-am simţit. Am alergat într-acolo. Am vrut să le dau drumul. Ei se zbăteau în interiorul meu. Odată, mi-am pierdut sentimentele pe drum...de iubire, de ură, de bucurie sau tristeţe... M-am întors din drumul meu. Doream să le găsesc! Eram un recipient golit de sentimente. Doar blânzii fluturi se zbăteau cerşind eliberarea... În lada prăfuită a minţii mele am descoperit cheiţa... Ivărul scârţâia de oboseală... Soarele meu şi-a aruncat vre-o două raze calde, şi iată... roiuri se îmbrăţişează cu blândul zefir. Au început să-mi crească aripi... ...de fluture!

TU

2010-04-26T11:51:00.002+03:00

Fericirea mi-a bătut cu degetul la fereastră... . N-am reuşit să o văd. Cineva îmi aşezase vălul tristeţii pe faţă.
Bucuria, a încercat uşa... . N-a putut să intre. Ivărul era tras.
Mi-am făcut loc printre gânduri încercând să mă apropii, dar aisbergurile mi s-au împotrivit înconjurând corabia vieţii.
Credeam că s-a terminat! Mă simţeam ca femeia legendarului Lot, când transformată într-un stâlp de sare fiind, îşi aştepta sentinţa...
Nu ştiu pe unde a intrat. Pe gaura cheii poate...
Simt cum îmi invadează fiinţa...
sloiurile încep să se topească încetişor, cu o adiere de zefir vălul ce îmi acopere faţa se înalţă diafan, dezintegrându-se...
Deschid ochii, ridic privirea şi în faţa mea zăresc o siluetă. Eşti TU!

A ierta...

2010-04-21T23:09:00.003+03:00

A iubi înseamnă a ierta, dar oare a ierta înseamnă a iubi? Putem să trecem oare cu uşurătate peste resentimente, orgolii sau greşeli? Putem oare să iertăm cu adevărat? Simţim că ni se face o nedreptate atunci când greşind nu ni se mai acordă o şansă dar noi la rândul nostru putem ierta? De ce ni se pare greu să iertăm dar aşteptăm iertare? Cine dintre noi nu a simţit durerea provocată de o nedreptate? Probabil că cineva în care am avut încredere a divulgat un secret . Poate că remarcele necugetate făcute de un prieten apropiat ne-au rănit "iremediabil" Ori poate că un tratament dur din partea unei persoane pe care o iubeam sau în care aveam încredere ne-a făcut răni adânci. Când au loc asemenea lucruri, probabil că reacţia noastră naturală este să ne supărăm. Am putea fi înclinaţi să nu mai vorbim cu persoana care ne-a jignit, evitând-o, dacă este posibil, cu desăvârşire. Uneori, poate trăim cu impresia că iertând, facem o favoare celui pe care îl iertăm. Nutrind însă resentimente, sfârşim prin a ne răni singuri. Evident, faptul de a-i ierta pe alţii când greşesc împotriva noastră nu înseamnă a tolera sau a minimaliza ceea ce au făcut şi nici nu înseamnă a-i lăsa să profite de noi. Nu vom putea niciodată să iertăm pe deplin .
Următoarea cugetare m-a pus pe gânduri şi m-a îndemnat la acţiune: "Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei care te-au insultat” -Napoleon Bonaparte

Aniversare

2010-04-19T12:09:00.002+03:00

Azi blogul meu împlineşte doi anişori.

Dansând în ploaie...

2010-04-18T15:14:00.002+03:00

Aşa s-a sfârşit pentru mine în urmă cu douăzecişipatru de ani seara zilei de şaptesprezece a lunii lui April...
Dacă cineva mi-ar fi spus înainte cu două săptămâni că în ziua aceea îmi voi găsi jumătatea l-aş fi contrazis spunându-i că jumătăţile se găsesc doar în poveşti. Dar iată-mă! Sunt douăzecişipatru de ani de când am ieşit de pe uşa blocului 25 de pe Aleea Târnavei, învârtindu-mă în dansul ameţitor al dragostei.
De atunci n-am mai fost singură nici o clipă.
De atunci n-am mai încetat să-mi plimb visele pe alei primăvăratice, să-mi leagăn gândurile în braţele ce mi-au oferit ocrotire.
De atunci n-am încetat să dansez în ploaie...

Un prieten perfect

2010-04-14T02:20:00.003+03:00

Mi-a înviorat ziua!
Discutam despre prietenie...
La urmă, zice ea:
- Dacă ne dorim prieteni perfecţi, să ne luăm un animal de companie.
Nu o să ne vorbească de rău, nu o să ne critice, nu o să comenteze deciziile pe care le luăm, nu o să ne mintă, nu o să ne dezamăgească, O să caute afecţiune doar la noi şi o să ne ofere mereu afecţiune, mereu...în fine ____UN PRIETEN ADEVĂRAT!

Mi-am amintit că în copilărie, profa de română spunea: Fă-ţi prieten cartea. Ea nu-ţi va înşela nicicând aşteptările. M-am apucat de citit cu atâta înverşunare încât uneori uitam că există persoane în lumea reală. Este foarte adevărat. Pentru mine şi cartea a fost un adevărat prieten.
Prietenul adevarat este persoana care imparte cu tine singuratatea, tristetea, dar si bucuria si fericirea.

Semănăm cuvinte...

2010-04-13T10:08:00.002+03:00

Cuvintele sunt mistere...
Niciodată nu ştim ce vom culege. Avem ogoare pe care vrem şi trebuie să le semănăm, pentru ca mai târziu să ne bucurăm de recoltă.
Un vechi proverb spune: " Ce seamănă omul, aceea va şi secera!"
Dar oare ştim noi de fiecare dată că sămânţa pe care o împrăştiem este de bună calitate? Suntem siguri oare că nu există şi seminţe de buruiană între seminţele de grâu?
Dacă sunt şi seminţe de scaieţi cum au ajuns ele între cuvintele frumoase pe care vrem să le folosim atunci când comunicăm cu semenii noştri?
Sunt întrebări pe care mi le-am pus acum în prag de primăvară.
De altfel fiecare dimineaţă e o primăvară pentru noi. În fiecare zi interacţionăm cu semenii noştri. Este important cum comunicăm. Este important să împrăştiem seminţe de calitate şi în felul acesta ne vom putea bucura de o recoltă bogată.

Rouă şi gând

2010-04-11T14:14:00.004+03:00

Nu ştiu cum se face, dar în unele zile precum aceasta, gândurile mele devin o cascadă de lacrimi, şi în căderea lor nenaturală şlefuiesc profund pereţii sufletului meu. Nu ştiu dacă sunt lacrimi de tristeţe sau lacrimi de bucurie. Ştiu doar că ele cad fără să ţină seama de timpul bezmetic, timp ce hoinăreşte necontenit printre gândurile mele. Cobor în sufletul meu. Caut un colţişor de care să mă agăţ dar este atăt de şlefuit încât mă simt ca într-un tobogan .
Privesc în jur... Oameni care şi-au făcut din gândurile mele o locuinţă confortabilă. Şi tocmai când am vrut să le dau drumul mi-am amintit de iernile friguroase, când n-ai vrea să ieşi . Am să-i mai las o perioadă în locuinţa pe care, poate chiar eu le-am permis să şi-o construiască, şi-am să încerc să înţeleg cât de frig este "afară" pentru ei. Azi, am încercat să-mi înţeleg lacrimile...gândurile...şi timp în care le analizam, s-au transformat în picături de rouă.
Demult nu mi-am mai hrănit sufletul cu miere... ...