E greu? E uşor?

Întotdeauna au existat timpuri când lucrurile au mers şi prost.
Din nefericire, se întâmplă să trăiesc acest timp când lucrurile merg foarte prost atât pentru mine cât pentru majoritatea dintre noi.
Lucrurile au luat-o razna... Avem nevoie urgent de asistenţă şi este destul de dificil să o primim pentru că societatea în care trăim este una bolnavă.

Spre cine să ne îndreptăm pentru a primi ajutor?

Am investit în prieteni sau familie. Ca într-o casă frumoasă construită cu mult timp înainte. Dar cu toate că materialele pe care le-am folosit erau de cea mai bună calitate, prea multele furtuni s-au furişat în cele mai ascunse cotloane, încercând să ia pe sus măcar o parte mică ...

Nelinişti profunde...atât de profunde încât uneori uităm că mai trebuie să luăm sub acoperişul nostru pe cei care au investit, sau cu care am investit împreună.

Am analizat lucrurile. Mi-am dat seama într-un târziu câtă nevoie de îngrijire au părţi din casă... efort, atenţie...

Şi cum nu putem schimba nimic din ceea ce este, schimbarea atitudinii faţă de situaţie este vitală.

Departe de mine gândul să cad într-o stare de prostraţie să nu mai pot face nimic. Nu de mult m-am bălăcit în apele ei tulburi aşa că trebuie din nou şi din nou să-mi propun nişte obiective.
Iată la ce m-am gândit:
-Sunt puternică. Pot să realizez tot ce-mi propun!
-Indiferent de greutatea problemei nu mă simt copleşită deloc!
-Nu există "nu pot"! Nu există "dar" !- înainte de a lua o decizie gândesc problema! -Nici eşecul, dar nici succesul nu reprezintă o sursă de teamă pentru mine!
POT ŞI VOI REUŞI!

Care e unitatea de măsură pentru viaţă?

Am cunoscut o fată în urmă cu multă vreme...

Nu-mi amintesc prea multe despre ea, doar că atunci când am întrebat câţi ani are şi mi s-a răspuns -28 mi-am zis în sinea mea "E bătrână!"
Când ajunsesem eu la 28 nici măcar nu mi-am simţit vârsta.
Am trecut 30, chiar şi 40 şi, sincer vorbind, acestea le văd doar ca pe nişte linii de demarcaţie.
O perioadă însă nu era aşa.
Ba chiar eram urmărită de sloganul: " Ceea ce n-ai realizat până la 40 de ani nu vei mai obţine niciodată".

A trebuit multă vreme să-mi înghit lacrimile când se apropia ziua în care împlineam o anumită vârstă.
A trebuit să-mi reevaluez viaţa.
A trebuit să analizez ce înseamnă să ai o viaţă împlinită, să încetez să merg iar şi iar pe aceleaşi drumuri bătătorite şi să intru şi pe alte cărări mai puţin încercate, ca să pot simţi gustul succesului, când obosită fiind de atâta efort, într-un sfârşit să mă pot bucura de luminişul aflat, atunci când credeam că nu mai există scăpare.
Mi-am dat seama că forţa creatoare a creierului nu depinde de vârstă. Multe personalităţi au creat capodopera vieţii lor la o vârstă de 60, 70 sau chiar mai mare.
Mi-am însuşit arta de a trăi. E o artă să poţi face un echilibru între frică şi temeritate, între consecvenţă şi flexibilitate, plăcere şi suferinţă, ori sens şi absurditate.
Am învăţat că e bine să râzi sau să plângi în voie, să iubeşti cu intensitate maximă...

Am învăţat să mă bucur de orice, de la firul de iarbă până la cea mai îndepărtată stea!

Dacă...

"Dacă viaţa îţi dă o lămâie, fă o limonadă", am citit nu de mult într-o carte.

Adică, am înţeles eu, să nu mă plâng că ea e acră, ci să întorc în favoarea mea lucrurile.
Să transform ceva acru în ceva reconfortant.

Sau să nu mă plâng că am primit doar o lămâie?

Sau poate să nu încerc să scot flori din mărăcini...

Nu mă mulţumesc cu limonada...sau poate sunt prea comodă să scot singură sucul din ea...
Sau poate vreau mai mult?

O altă zicală spune: " Când viaţa îţi dă o lămâie, cere şi Martini!"

Peste 2 luni voi fi şomeră!

Cred că voi cere Martini.

Chiar ninge?

Doar iarna ninge prozaic...

Primăvara ninge cu flori de măr sau flori de cireş.

Toamna ne răsfaţă trăirile cu fulgii ruginii ai frunzelor ce coboară agale, iar vara, vara ninge cu puful plopilor.
Suntem înecaţi de rafale de ninsori din razele de soare, cu stropi săraţi din apă de mare, nisip fierbinte , nopţi şi zile fierbinţi...

Mai ninge cu poveşti... poveşti de dragoste, speranţe, iubire şi durere.
Ninge cu viaţă!

Dar peste toate, în orice anotimp ninge cu sentimente. De dragoste, de ură, durere sau frustrare.

A nins din abundenţa în sufletul meu. În plină vară!
Aş vrea să prind un fulg de viaţă! Să-l prind şi să-l păstrez pentru multă vreme.
Offf! Sunt atât de jucăuşi fulgii de viaţă...

Ninge prozaic!

Am început să simt gustul mulţumirii

Mi-am privit viaţa. De multă vreme n-am avut tăria să o fac.
M-am uitat în oglinda sufletului...
Nicicând nu m-am văzut atât de frumoasă!
Mi-am zâmbit...
Muguri de speranţe şi vis mi-au invadat fiinţa.
Am început să trăiesc din plin "Nocturna" lui Chopin, mi-am dat drumul sufletului să vibreze în voie pe acorduri de pian...
Cât de recunoscătoare trebuie să fiu!
Vreau ca bucuria să mă însoţească pretutindeni. Vreau să văd în fiecare spin o floare şi mai vreau să văd în fiecare stâncă ascuţită o bornă kilometrică ce mă îndeamnă să-mi ating ţelul!

Am început să simt gustul mulţumirii...

La un moment dat, într-un fel sau altul, cineva va greşi faţă de noi.

Primul gând care ne trece prin minte probabil, este acela că niciodată nu-l vom putea ierta.

Lumea noastră se clatină şi instantaneu mintea noastră creează planuri de răzbunare.

Urzind planuri, căutăm scuze...poate ştim că nu e tocmai bine să ne răzbunăm dar n-am vrea să permitem situaţiei să se repete.

Mai există şi acea durere creată de regretul că acea situaţie s-a produs.

Evident, este alegerea noastră dacă-l vom ierta sau nu, dar am vrea să fie din nou ca înainte.

Apoi, pe nesimţite ne lăsăm abandonaţi în braţele iertării şi uitării.

Cum ar trebui să fim având în vedere faptul că suntem persoane care manifestăm empatie?

Faţă de noi înşine, manifestăm o nesfârşită îngăduinţă. Suntem dispuşi să ne iertăm , suntem dispuşi să ne înţelegem...

Dar oare ce înseamnă iertarea?

Ar putea fi ea confundată cu toleranţa?

Chiar dacă acceptăm un anumit comportament cred că cel mai bine ar fi dacă am încerca să înţelegem de ce s-a întîmplat aşa. Lucrurile se pot schimba.

Nu sunt sub nici o formă însă de acord cu disimularea.

Am pătimit din cauza ei şi am învăţat că prefăcându-mă că totul este în regulă doar pentru a face impresie bună sau pentru a evita unele neplăceri, durerea încolţită în inimă devine acută.

Am răbufnit când aş fi vrut mai puţin să se întâmple aceasta.

Atunci, dacă aş fi fost suficient de sinceră şi aş fi ales calea dialogului, aş fi evitat o sumedenie de neplăceri.