joi, 31 decembrie 2009

E seară...

E seara de Anul Nou!
Fără o semnificaţie deosebită pentru mine. Cumpăna dintre ani? Şi ce dacă? La fel poate fi cumpăna dintre zile, cumpăna dintre ore sau...cumpăna dintre minute...
O clipă doar! O clipă ...
Unii îşi fixează obiective pentru anul următor. Mulţi o fac sub impulsul momentului. Puţini pot să le ducă la bun sfârşit!
Adevărul este că obiective trebuie să ne fixăm mereu. Şi ele să fie realiste. Să ne cunoaştem atât capacităţile cât şi limitele noastre, şi să acţionăm în consecinţă.
Am putea să ne fixăm obiectivul de a fi mai buni, de a citi Biblia regulat, de a respecta poruncile din ea...
Am putea să ne amintim de faptul că Isus s-a jertfit pentru noi şi să-i dăruim şi noi puţin din timpul nostru...

miercuri, 30 decembrie 2009

An vechi


Mai zilele trecute am citit o postare în care Cristake spunea despre anul care trece "ducă-se învârtindu-se" iar într-un comentariu recent Zam Fir Pop zicea: "să-ţi fie 2009 cel mai negru an din viaţă!". Credeam că s-a terminat. Dar nu a fost să fie... Luni seara, în urma deciziei mele de a nu mai folosi Xanaxul şi Anxiarul drept salvarea zilelor mele negre, am leşinat de trei ori. Organismul meu s-a răzvrătit. A venit salvarea, am ajuns la spital, patru medici m-au verificat. Decizia finală: "Sevraj". Nu am trăit o astfel de zi niciodată în viaţa mea. A fost o zi neagră de-a dreptu'. Vin cu o mare rugăminte. Oameni buni! Vă rog din toată inima mea! Nu folosiţi nimic, nici o substanţă care creează dependenţă! Este adevărat, uneori este necesară folosirea unor medicamente de genul celor amintite mai sus , dar strict la indicaţia specialistului şi strict pe perioada indicată de el. Învăţaţi să luptaţi cu propriile trăiri, indiferent cât de grea pare să fie viaţa. Implor o lume întreagă! Nu folosiţi nici o substanţă pentru rezolvarea problemelor! Acum, după zece zile fără Xanax şi a cincea fără Anxiar, în dimineaţa aceasta am putut spune cu uimire că după ani de zile îmi simt mintea limpede. Mai am praguri de trecut, dar acesta a fost cel mai înalt. M-am lovit rău, dar asta m-a coborât cu picioarele pe pământ.

duminică, 27 decembrie 2009

Buna dimineata

Am intrat să vă salut. Şi poate să vă invit la o cafea.Apoi m-am uitat în jur...gânduri, dorinţe, trăiri...îmi place lumea aceasta. Îmi place colţişorul meu de blog. Aici pot să plâng, să râd, să trăiesc... Aici oricine poate să trăiască în felul lui, să spună ce simte fără să-i fie teamă de critici şi fără să-i sară inima din piept din pricina emoţiilor. Este căsuţa în care dacă vrei laşi să intre pe oricine, sau închizi uşa pe dinăuntru şi-ţi poţi plânge singur amarul sau dimpotrivă te poţi bucura aşa cum îţi place.
Eu mulţumesc celor care au fost alături de mine încurajându-mă să merg mai departe, să accept viaţa aşa cum e!
O zi buna!

miercuri, 23 decembrie 2009


Nu ştiu alţii cum sunt... Nu vreau să scriu un fragment din "Amintirile " lui Creangă. Vreau să scriu o realitate pe care o trăiesc, şi nu ştiu dacă e bine sau nu, dar poate cineva mă însoţeşte în gânduri, sau poate mă mută pe un alt teren. Acela al acceptării. Aveţi băieţi de douăzeci de ani? Şi dacă da cum sunt băieţii voştri? Al meu este un rebel, şi eu sufăr pentru asta. Student în anul doi la Automatică şi Calculatoare, ingineria sistemelor-aş zice că e bine dacă nu ar avea vreo trei restanţe care nici măcar nu-i dau bătăi de cap Acasă- doarme, mănâncă şi stă pe net( nu-mi amintesc să facă altceva) Activitate extrafamilială ( un patron de la o firmă îl foloseşte-zic eu, adică trage pe el zi cu zi şi îi mai aruncă căte un 50 de-o ieşire) În oraş- iese în fiecare seară. Cred că şi aşazişii prieteni profită de pe el la max. Doarme până-i răsare soarele pe burtă. Ba nu! Până începe să apună din nou. Îl văd bucuros doar atunci când trebuie să iasă. În rest... Am greşit oare undeva? Oare unde am greşit?!

marți, 22 decembrie 2009

luni, 21 decembrie 2009

Citisem pe un blog o postare recentă, ceva despre a nu mai vorbi despre gândirea pozitivă. Automat m-am gândit la blogul care poartă acest nume, unde de multe ori refuz a scrie ce mă frământă, tocmai pentru că nu s-ar potrivi postările cu numele lui.
De data asta musai să scriu!
Musai în primul rând datorită reuşitelor mele.
Puţină lume ştie că de şapte ani mă confrunt cu o minunăţie de tulburare afectivă, şi tot de atunci mă îndop cu felurite benzodiazepine scrise de medicul de familie.
O bună şi dragă prietenă, în urmă cu ceva vreme aproape m-a luat pe sus în urma recidivelor în ceea ce priveşte tratamentul pe care-l fac. Nu mă simţeam bine de loc, aşa că ...am ajuns la specialist. Evident că nu mi-a strâns mâna să mă felicite. Mi-a spus verde-n faţă ce iau, de ce iau şi cum ar fi trebuit să iau medicamente, apoi m-a ameninţat cu internare, perfuzii şi alte delicatesuri.
Asta după 7 Ianuarie. Dar aceasta este ziua cu numărul şase de când nu am mai luat nici un Xanax-acea nenorocire care mi-a pricinuit atâtea stări de rău, mai multe decât crizele de fiară ale colegei mele de birou!
Acum sunt happy!
Dacă nici azi sau mâine nu intru în sevraj, mâine la ceas de seară voi lua toate blisterele cu "tabletuţele minune", le voi desface bucată cu bucată, apoi voi trage apa peste ele!
Mai am apoi de lucrat niţel cu încă un soi de medicament, dar sunt sigură că anul care vine mă va găsi puţin mai încrezătoare în mine!

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Tulbure perioadă! Născusem nu de multă vreme. Pe 23 Nov. 1989. Stăteam ore întregi cu urechea lipită de aparatul de radio care ne vestea eliberarea. Pentru mine însă, fiecare veste răsuna ca un clopot: eliberare, durere, lacrimi sau moarte. Înfăşurat într-o păturică rodul dragostei noastre scâncea. Nu ştiu dacă de foame, sau încerca să mă încurajeze. Tatăl lui ar fi venit acasă de nu era acea nebuloasă. Militar în termen, îşi aştepta ordinul de lăsare la vatră. Copilul care scâncea lângă mine, îl chema ca întreţinător de familie. N-a fost să fie. Aveam ochii înroşiţi de lacrimi. Speram să se termine totul dar a venit data de 22, apoi 23... n-am crezut că-l voi mai vedea vreodată. Am urmărit "Revoluţia" pas cu pas. Cu teamă, cu speranţă, cu durere...atâţia oameni au murit atunci! Pe masă stătea de mult uitată coca frământată pentru cozonacii de crăciun. Într-un colţ al camerei stătea aruncat un brad...din cutiuţa radioului încep să răsune primele cântece într-o Românie liberă. Au trecut douăzeci de ani de-atunci, dar şi acum îmi răsună în urechi..."Timişoara, Timişoara, Timişoara". Moşi Crăciuni cu barbă adevărată... dar mai mult decât toate, Loredana Groza îmi cânta acel cântec, pe care-l simţeam cu toată puterea mea: " Bună seara iubito te-aştept ca şi când, Numai dragostea noastră ar fi pe pământ mai presus..."!
Îl aşteptam, dar nu ştiam dac-o să mai vină. Nu primisem nici o veste de la el.
Au trecut douăzeci de ani de atunci... acum suntem împreună.
Dar şi acum, când revăd revoluţia, inima mea tremură!

marți, 15 decembrie 2009


Aţi văzut vreodată o bufniţă ?

Se furişează după dăunători, se furişează în întuneric, ea este oarbă la lumină şi niciodată nu vânează o pradă nobilă. La fel ca bufniţele sunt şi persoanele caracterizate prin cinism.

De câte ori ne-am simţit priviţi din umbră gata-gata să fim devoraţi de câte-o „bufniţă” ascunsă-n întuneric? Pentru astfel de persoane oricare dintre noi înseamnă „ dăunători”. Dar după cum bufniţele nu ajung niciodată la vreo pradă nobilă, nici cinicii nu vor ajunge niciodată la mulţi dintre noi. De ce? Ştim că ei nu văd calităţile noastre, doar defectele! În felul acesta nu cunosc nici modul în care ne apărăm de ei. Bufniţele nu cunosc vigilenţa noastră. Totuşi, există pericolul de a deveni noi înşine la un moment dat „bufniţe”. Cum? Începând să trăim în întuneric. Acolo în întuneric, uneori am putea fi cuprinşi de dezamăgire, iar de la dezamăgire până la cinism nu mai e decât un pas.

Să învăţăm să trăim în lumină. Acolo, nu vom întâlni niciodată „bufniţe”!

vineri, 11 decembrie 2009

Îmi era atât de greu sufletul încât nici n-am putut să-l cântăresc...nici să-l compar cu ceva nu puteam aşa că am postat pe blog "Plumb" de Bacovia.
Mai târziu, aproape obligată am ieşit din casă. O promisiune făcută de mult unui prieten...
În atelierul său de pictură l-am întrebat: " N-ai putea picta un suflet chinuit?"
A schiţat un zâmbet apoi mi-a spus cu voce ştearsă:" Am încercat să-mi fac autoportretul. Cred că mi-ar reuşi..."
Era şi el deci, un suflet chinuit.
A plecat, iar eu am rămas în atelierul din odaia de sus, să-i caut sufletul între lucrările sale.
Flori... multe flori! Multe viori, viori transformate în trupuri nedesluşite între crengile copacilor şi nourii ce le prelungeau pletele completându-le.
Apoi, din unele răsăreau crengi ce înfloreau pe alocuri... lanuri întregi de floarea soarelui. Cu capetele aplecate, priveau în jos ruşinate ca nişte tinere cărora tocmai li se descoperise goliciunea.
Tânjesc după căldură - mi-am zis ... sau după lumină?!
Printre florile acelea parcă-parcă am zărit pentru o clipă sufletul autorului. Puţin aplecat, ca o floare de soare. Cred că şi lui îi lipsea căldura.
Am rătăcit apoi printre dealuri, căpiţe de fân, apoi...am obosit.
M-am aşezat pe o băncuţă imaginară la marginea unei ape... atât de real mi se părea totul încât simţeam aproape adierea vântului pe trestia aplecată de la margine.
Surd, în mintea mea insista să-mi vorbească amintirea."
Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge."
Mă simt ca o trestie frântă...
Încet, mă depărtez de locul acela, lăsând în urmă viorile din tablouri să cânte, dar nu mie... ci sufletului rătăcit printre flori.


Plumb


Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur lânga mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

George Bacovia - Plumb

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Este în pericol corabia ta?


Suntem în pericolul de a suferi un naufragiu pe marea răscolită a acestei vieţi? Trăim într-o lume plină de nelinişte şi greutăţi. Unii suntem deprimaţi şi descurajaţi şi ne simţim neputincioşi în faţa problemelor care se înmulţesc. Putem noi fi „bine dispuşi“ într-un timp ca acesta? În cea mai mare măsură cred, depinde numai de noi, spre ce direcţie ne canalizăm privirea noastră. Vom permite problemelor să ne facă orbi faţă de multele şi frumoasele lucruri pe care le avem în jurul nostru? Sunt multe lucruri care ne fac bucurie: Un apus de soare bogat în culori, o plimbare printr-un parc frumos, colindarea pădurii... Ochii curaţi ai copiilor noştri, zâmbetul cald al partenerului de viaţă însoţit de o strângere discretă de mână care te asigură " Voi fi lângă tine mereu orice s-ar întâmpla"... O atitudine de bucurie este de mare ajutor pentru a trece peste necazuri. Dacă nu medităm asupra greutăţilor, le vom suporta mai uşor. Dacă vom avea o atitudine de bucurie , atunci vom fi mai sănătoşi. Dacă vom alătura bucuriei iubirea şi blândeţea, succesul nostru este garantat! Suntem oare în pericolul de a suferi un naufragiu?!