miercuri, 22 decembrie 2010

Viaţa merge înainte


Pe măsură ce îmbătrânim au loc multe schimbări.

Slăbiciunea fizică ne subminează vitalitatea.
Privind în oglindă descoperim riduri noi şi părul încărunţit.
Uneori şi memoria ne joacă feste...
Copiii se căsătoresc, sosesc nepoţii...relaţii noi.

Întregul curs al vieţii pare să se fi schimbat dar parcă nimic nu ne afectează mai mult decât zborul puilor noştri din cuib.

Schimbarea rolurilor pretinde adaptabilitate.
Privind la toate acestea se accentuează ideea de bătrâneţe.

Suntem fericiţi când vedem cum vlăstarele noastre devin adulţi dar parcă niciodată nu putem accepta că ei, copiii noştri, sunt pregătiţi să trăiască independent de noi.
Ne simţim singuri, poate chiar abandonaţi.

Deşi ne asigură de iubirea lor avem impresia că totul este doar un stereotip.

Puţini dintre noi realizăm că a creşte copii înseamnă a ne pregăti pentru ziua când vor pleca.
Nu conşientizăm acea zi!


Însă a-i opri din zbor, cred eu, înseamnă a le tăia aripile...
N-ar fi corect aşa ceva...
Ei trebuie să fie liberi!
Liberi cum am fost şi noi la vârsta lor, când poate părinţii noştri au avut aceleaşi sentimente...

Când copiii ajung să fie independenţi, iubirea rămâne.
Când ei pleacă de acasă, acelaşi dor care ne bântuie pe noi părinţii nici lor nu le dă pace.

Un lucru este cert:- Indiferent care ar fi situaţia noastră, TREBUIE să înţelegem că viaţa nu se sfârşeşte odată cu plecarea copiilor din casa părintească.

joi, 16 decembrie 2010

Vorbirea-cum o folosim?


"Vorba-i de argint, tăcerea e de aur".
Aşa spune un vechi proverb de origine orientală.
Este o dovadă de prudenţă să ne păzim buzele în preajma celor răi. Flecăreli răutăcioase, criticarea pe la spate, cuvinte înţepătoare , murmur şi tânguieli, sau linguşiri în scopul obţinerii unui avantaj personal...

Este o adevărată luptă în a folosi vorbirea în mod constructiv când mereu eşti înconjurat de oameni care o folosesc în modul sau pentru scopul menţionat mai sus.

Pornim cu intenţii bune în a purta un dialog şi ne trezim flecărind, aruncând cuvinte negândite pentru care mai târziu regretăm.
Ar fi extraordinar să putem fi atenţi cum ne folosim de vorbire, acel fir magic care leagă prieteni şi uneşte familii... prietenii de-o viaţă au fost distruse de remarci necugetate.

Vorbele crude au rănit sentimente.

Conversaţiile pe care le avem consolidează prietenii, clarifică neânţelegeri sau îmbogăţesc viaţa.

Ce mare comoară se pierde când, din cauza unui accident vascular -de exemplu, o persoană dragă nouă nu mai poate vorbi inteligibil!

Cât timp se mai poate, să vindecăm şi să zidim, nu să rănim şi să dărâmăm.

duminică, 12 decembrie 2010

Un prieten fals



Ai un "prieten" pe care-l cunoşti încă din tinereţe?
Pe atunci te făcea să te simţi mai matur şi chiar te-a ajutat să fi acceptat de colegi. Apelai întotdeauna la el când erai stresat.
Îţi dădea o oarecare "linişte". De fapt, ai ajuns să contezi pe el în multe situaţii.


Cu timpul însă, i-ai văzut şi părţi rele. Pretinde să fie cu tine tot timpul chiar dacă în unele locuri nu eşti bine-venit din pricina lui. Şi, deşi te-a făcut să te simţi mai matur, ai plătit pentru asta cu propria sănătate.
Ca şi cum nu ar fi deajuns, îţi fură în fiecare lună din salariu.

În ultima vreme ai tot încercat să rupi legătura cu acest "prieten", dar el nu te-a lăsat. Într-un fel a devenit stăpânul tău.
Acum regreţi că l-ai cunoscut.
Acest prieten se numeşte ţigara...
Cât de greu te debarasezi de el?
Eu am reuşit!
Tu poţi?

(q 05.10)

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Este mai multă fericire în a da...


N-am mai trecut de mult pe-aici... dar azi a fost musai să trec.

Am simţit nevoia să scriu cu cerneala sufletului ceea ce cu secole în urmă a spus un important personaj biblic, adică, "este mai ferice a da decât a primi"


În urmă cu ceva vreme, să tot fie vreo 2-3 ani, un om extraordinar şi-a terminat cursa pământească. A lăsat în urmă o soţie derutată, o femeie care probabil nu a făcut nimic fără cel ce i-a fost alături cel puţin patruzeci de ani.
Am ales din calculatorul meu o poză cu ei doi. Am pus-o într-o ramă şi i-am oferit-o. M-a privit îndelung cu ochii împăienjeniţi, mi-a sărit în gât, m-a sărutat şi mi-a mulţumit de parcă le-aş fi facilitat o întâlnire de taină.
Mai târziu o prietenă dragă mi-a spus cum a văzut-o sărutând acea poză ca pe-o icoană sfântă.

Azi, un telefon a tulburat plăcuta conversaţie pe care o aveam, într-un cadru deosebit.
Fiica unei prietene de doar un anişor şi câteva luni , era dusă cu salvarea la spital. În maxim 15 minute eram şi noi acolo.
Pentru mine nu a fost mare lucru...
Pentru ea a însemnat enorm.
Spun asta deoarece mesajul pe care l-am primit mi-a încălzit inima.
Citez: " vă mulţumim mult pentru grija voastră iubitoare. Vă rămânem recunoscători."

Dăruirea cu altruism are propriile ei recompense. Şi nu mă refer absolut de fel la o recompensă de natură materială.