joi, 22 octombrie 2009

"Fără tine mă usuc"

Am încercat să-mi amintesc locul în care pentru prima dată m-ai prins de mână, locul în care pentru prima dată m-ai îmbrăţişat, locul în care pentru prima dată mi-ai spus că mă vrei alături...
Luna era imensă, şi pătrundea în încăperea mică printre florile mărului , perdea de flori la geamul casei tale!
Mi-ai luat mâna în mâna ta, apoi degetele noastre s-au împleticit ca rădăcinile copacilor ce nu vor să fie strămutaţi vreodată!
Versurile cântecelului însoţit de acordurile de chitară pe care-l cântam aproape tot grupul parcă-mi răsună şi acum în urechi:" galbenă gutuie,dulce amăruie, lampă la fereastră, toată iarna noastră... "
Tu nu cântai. Mă priveai tăcut de parcă toate cuvintele tale s-ar fi ascuns printre florile mărului, contopite în lumina palidă a lămpii cu miros de gutui din versurile Tatianei Stepa. În tot acest timp, simţeam cum degetele noastre se împleticesc din ce în ce mai puternic.
Nici n-am simţit cum a trecut timpul. A trebuit să plec atunci. Apoi am observat cum degetele mele se modelaseră după degetele tale, şi am realizat că numai atunci vom avea rădăcinile bine înfipte, dacă se vor uni din nou. Nu cred că unul fără celălalt am fi crescut copac puternic.
Sunt douăzecişitrei de ani de-atunci, dar şi acum mână în mână ne trăim eternitatea. Şi chiar dacă mlădiţele lăsate de rădăcinile noastre au crescut, chiar dacă vreodată se vor întâlni în vreun grup pentru a cânta " Galbenă gutuie" , degetele noastre vor rămâne împleticite acum ca atunci, şi nimeni niciodată nu ne va strămuta!



duminică, 18 octombrie 2009

O zi în care n-ai făcut nimic...

"O zi în care n-ai făcut nimic e-o zi pierdută, o zi în care n-ai făcut nimic e ca o plută...". Îmi amintesc vag aceste versuri dintr-un cântecel al copilăriei mele.
Nici atunci şi nici acum nu am înţeles prea bine ce înseamnă a nu face nimic.
Întrebare banală dar folosită destul de des: "Ce ai făcut azi?" De obicei răspunsurile curg : "Păi, m-am trezit, am făcut cafeaua, apoi, apoi, apoi ... ...apoi spre seară, frântă de oboseală, am adormit imediat".
Înseamnă asta oare că nu am făcut nimic?
Sau ar putea să însemne că nu am făcut nimic important care să dureze!
Întrebarea este: care sunt lucrurile durabile ale vieţii?
Când am învăţat acest cântecel, credeam că dacă din cosiţele unui ştiulete am împletit codiţe, ba am şi aranjat pănujiile în aşa fel încât ţinuta să fie impecabilă, am făcut ceva.
Am mai făcut ceva când am strâns ouăle din cuibar şi le-am dus în casă ori am cules iarbă la iepuri...
Am fost învăţată atunci, prin vorbe sau gesturi, că doar atunci faci "ceva" când produci. Dar câtă lume îşi aminteşte de ce ai făcut tu atunci?
Am mai învăţat ceva: seara când lumea se străduia să adoarmă şi eu citeam la lampa cu petrol a nu ştiu câta carte scoasă de la Biblioteca Comunală, pe rând, mama sau tata strigau:
"Culcă-te odată! Nu mai pierde vremea!"
Acum mă gândesc: să fie vremea un lucru pierdut? Pentru unii da! Dar pentru mine,categoric, acel timp era un bun câştigat!
Viaţa mi-a oferit posibilitatea să fac atât lucruri aşa zis durabile( mai târziu am constatat că ceea ce omul crede la un moment dat "durabil" se poate pierde într-o clipită),cât şi unele lucruri pe care mulţi le ignoră, dar care pot rămâne veşnic.
Însă un lucru care mi-a reţinut atenţia a fost acela că lucrurile care rămân cu adevărat durabile sunt numai lucrurile care izvorăsc din iubirea pentru oameni!




joi, 15 octombrie 2009

Anotimpurile...


Brrr! Ce toamnă...
Hoinăresc pe alei bătătorite tresărind din când în când la zgomotul amintirilor, amintiri ce troznesc ca nişte crengi uscate sub paşii mei nesiguri...
Privirea-mi rătăceşte căutând să desluşesc slovele " ghidului de supravieţuire" în anotimpul de mijloc al vieţii mele.
Of, Doamne! Atât de greu pot să citesc...este aproape imposibil! Filele lui, sunt acoperite de fruzele gălbenite care-au căzut mişcate de vântul incertitudinilor. Ridic privirea. Mai cad frunze una câte una, aşa cum întrebările mi se strecoară în suflet! Una câte una.
Încep să-mi gestionez cu rapiditate insatisfacţiile, regretele, insuccesele, fără să bag de seamă cum slovele din " ghidul" sufletului meu, prind viaţă şoptindu-mi: " Acceptă viaţa aşa cum este! "
Nu ştiu ce mă preocupă mai mult: Înaintarea în vârstă?Perspectiva morţii? Sau poate regretele... poate nu am făcut ce trebuia, poate că locul unde am muncit atâţia ani nu era locul cel mai potrivit pentru mine, copiii s-au maturizat, au plecat... Doamne! Oare am făcut tot ce trebuia pentru ei? Sau poate nu am depus suficiente eforturi... Oare cât i-am supărat pe cei de lângă mine?
Un ţipăt străbate văzduhul. E sufletul care a început să strige la mine până când întreaga-mi fiinţă s-a cutremurat!
" Acceptă viaţa aşa cum este! Nu doar frânturi ! Auzi? Trăieşte! Fii fericită! Fericirea nu se întâmplă pur şi simplu. Ea trebuie exersată. Vrei să se atrofieze? "
Brusc, un licăr mi-a străfulgerat privirea!
Accept eu provocările anotimpului pe care tocmai îl traversez? Accept eu viaţa în întregime?
Inima îmi tresaltă. Am decis: din clipa aceasta, fiecare încercare va fi pentru mine o şansă spre maturizare.

luni, 12 octombrie 2009

Când a fost întrebat care este singurul şi cel mai puternic motiv pentru care se destramă căsniciile, un avocat al proceselor de divorţ a răspuns: „Incapacitatea de a discuta sincer unul cu altul, de a-şi descărca inimile şi de a se trata unul pe altul ca pe cei mai buni prieteni“.

Este foarte adevărat. Cu timpul,problemele nerezolvate pot fi obstacole în calea comunicării.

Nu putem ignora problemele. Asemeni unor buruieni, dacă sunt ignorate cresc, apoi pot înăbuşi iubirea, cea care atunci, în urmă cu 10, 20 sau poate mai mulţi ani a unit căsătoria noastră.

Nici o căsnicie nu e perfectă şi trebuie să recunoaştem fără menajamente, că în orice familie există probleme. Tensiunile şi greutăţile vieţii par să ne lase foarte puţin timp sau energie pentru discuţii constructive. Găsirea unei soluţii pretinde eforturi.

Să ne fixăm o zi când am putea discuta! Dacă ne-am întâlnit pentru asta să ne exprimăm cu sinceritate şi respect! Ne-am întâlnit pentru a discuta nu pentru a ne duela! Să ne ascultăm până la capăt când vorbim unul cu celălat! Să luăm în seamă soluţia cu care suntem amândoi de acord!

Când scriu toate acestea mă gândesc cât de greu este să procedez aşa dar iubesc şi pentru că iubesc, nu vreau să pierd niciodată cea mai mare comoară pe care n-aş fi crezut vreodată că o voi găsi!

Cunosc pe cineva care de câte ori este supărată pe soţul ei, aleargă în braţele altuia. „ Aşa îl pedepsesc!” îmi spune. Dar să fie asta o soluţie?

A căuta mângâiere într-o relaţie extraconjugală nu este nici pe departe soluţia problemelor din căsnicie.

„Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale.
Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!
Şi pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină, şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute?”(Proverbele 5 18-20)

Cât de adevărate sunt aceste versete biblice!

Şi de ce ai căuta alinare în altă parte când casa ta e plină de balsam vindecător?

De ce să căutăm iubirea în locuri interzise când ea este chiar lângă noi?




sâmbătă, 10 octombrie 2009

Ce-i?

-Când te trezeşti dimineaţa şi simţi o bucurie în suflet, ce-i?
Întrebarea aceasta i-am pus-o dragului meu, care mi-a răspuns:
-Înseamnă că iubeşti!
M-a prins!
Iubesc! Îmi vine să râd, să plâng să zburd de bucurie! Iubesc! Oamenii, florile, aerul pe care îl respir, dimineaţa că mi-a mai oferit o nouă zi să-mi împărtăşesc dragostea cu alţii, şi nu în ultimul rănd pe Dumnezeu, că m-a creat dându-mi posibilitatea să iubesc.
Vă doresc tuturor aceeaşi bucurie în fiecare dimineaţă!




miercuri, 7 octombrie 2009

Agorafobia- Teama de teamă


Multe dintre persoanele care fac crize de panică sufera de agorafobie.

Deşi a fost definită drept teama de locurile publice, agorafobia poate fi denumită mai exact- teama de teamă. Agorafobicii se tem atât de mult de panică, încât evită toate locurile publice in care au avut cândva crize.

Nu peste mult timp, se simt în siguranţă într-un singur loc, de obicei acasă.

Imaginează-ţi că pleci de acasa-spune scriitorul Melvin Green. Deodată nici nu apuci să-ţi dai seama de unde,apare cel mai solid om pe care l-ai văzut vreodată. Are in mână un bătător de base-ball şi, fără nici un motiv îţi dă una in cap. Mergi clătinându-te până acasă, fără să-ţi vină să crezi ce ţi s-a întâmplat.

Când te simti mai bine, priveşti pe furiş dincolo de uşă, şi totul pare normal.

Porneşti din nou la drum. El, apare pe neaşteptate şi te loveşte din nou.

Te întorci in casă, unde eşti în siguranţă. Te uiţi din spatele uşii... este acolo. Te uiţi pe fereastră... este acolo. Ştii că dacă pleci din casă, din acest loc în care te afli în siguranţă, te va lovi din nou. Întrebarea este : Vei mai pleca?

Mulţi agorafobici, aseamănă cele prezentate mai sus, cu situaţia în care ei înşişi se află.

Trebuie să fim convinşi însa ca nu suntem singuri, şi nici ieşiţi din comun.

Putem sa ne ajutăm noi înşine.
(g 96 8/6)
O fostă agorafobă.

vineri, 2 octombrie 2009

Au cântat-o poeţii! Pe marginea ei s-au născut proverbe care să-i scoată în evidenţă valoarea. Am spicuit câteva:
"Dragostea nu alege firul de iarbă pe care cade".
"Dragostea iartă greşelile, ura exagerează slăbiciunile".
"Dragostea ascunde urâţenia".
"Dragostea este mai puternică decât un uriaş".
"Cel iubit este întotdeauna frumos".
"Dragostea nu piere niciodată" încheie un verset biblic drag mie.
Dragostea noastră va pieri? Haideţi să ne punem dragostea sub "lupă"! Cum este ea? Vindecă? Uneşte? Se arată ea prin fapte neegoiste? Are o motivaţie curată?
În cercetările mele despre dragoste am găsit un citat anonim care îndeamnă la reflecţie: "Dreptatea fără dragoste ne face duri. Credinţa fără dragoste ne face fanatici. Puterea fără dragoste ne face brutali. datoria fără dragoste ne face încăpăţânaţi. Ordinea fără dragoste ne face meschini."
Atunci ce vom face?
Vom trăi doar pentru reguli riscând să cădem în capcana lipsei de iubire, sau ne vom lăsa îmbrăţişaţi de calde sentimente, umilinţă, blândeţe si răbdare?
Va pieri dragostea noastră?

joi, 1 octombrie 2009


„ÎŢI MULŢUMESC că m-ai ascultat.“ Ţi-a spus cineva aceste cuvinte în ultima vreme? Ce compliment deosebit ţi-a făcut! Aproape toţi îl apreciază pe cel ce ştie să asculte. Când ascultăm cu atenţie, îi înviorăm pe cei întristaţi sau împovăraţi de probleme. Şi nu-i aşa că ascultându-i pe oameni ajungem să-i îndrăgim?
Aşadar faptul de a asculta este o artă!
Este greu să avem o ureche ascultătoare?
Uneori ne este atât de greu să trecem singuri printr-o problemă pe care poate chiar putem să o rezolvăm. De fapt când dorim ca cineva să ne asculte, nu aşteptăm să ne rezolve celălalt problema. Mai degrabă dorim să ştim că există cineva căruia îi pasă de noi.
Dispoziţia oamenilor de a ne asculta, ne smulg uneori din ghearele disperării.
Există oare un imbold să ne îndemne spre această dispoziţie?
Părerea mea este că iubirea este trambulina care ne avântă atât de sus pe cât de mult o folosim.
Iubirea insuflă curaj, curajul îndeamnă la acţiune...
Afară este îngrozitor de frig, iar temperatura scade vertiginos. Singura sursă de căldură din casa voastră este focul ce trosneşte în cămin. Viaţa depinde de întreţinerea acestui foc. Oare veţi sta pur şi simplu şi veţi privi flăcările stingându-se şi sclipirea roşiatică a cărbunilor pălind într-un gri sumbru, neînsufleţit? În nici un caz! Aţi alimenta în mod neobosit focul ca să rămână viu. Într-un anumit sens, fiecare are de făcut ceva similar când este vorba de un „foc“ mult mai important, care ar trebui să ardă în inimile noastre: iubirea.
Deci să alimentăm iubirea ca să putem trece la acţiune!
Să trecem la acţiune ca să demonstrăm curaj!
Să fim curajoşi pentru a putea iubi, asculta, încuraja...
Să ne iubim unii pe alţii!
Este o poruncă divină, pe care dacă o vom respecta nu vom trăi doar pentru noi înşine!