vineri, 2 decembrie 2011

Credinţă, iluzie, speranţe sau...doar vis.




Vine o zi în viaţa fiecăruia dintre noi, o zi în care pare-se că nimic nu merge cum ar trebui.

Uneori, avem atât de multă nevoie de prieteni, de cei ce ne-ar putea ajuta...
Batem la uşa sufletelor lor cu un licăr de speranţă, dar pentru fiecare uşă deschisă, altele două ni se trântesc în faţă.
Cine îmi va usca lacrimile în mijlocul tristeţii mele?
Când sunt speriat, cine îmi va alunga temerile?
Când sunt îngrijorat, cine îmi va da speranţă?
Când sunt confuz cu privire la un lucru, când mă simt pierdut cine mă va ajuta să fac faţă?
Sunt întrebări fireşti pe care ni le punem atunci când simţim că nu mai putem înainta.
Credinţa noastră s-a dus...
Spulberată de vânturile reci ale îndoielii, temelia ei s-a zdruncinat...
Să fie oare credinţa şi speranţa temelia sufletului?
Credinţă, iluzie, speranţe sau...doar vis.



marți, 29 noiembrie 2011

Fericirea deplină...



Ai face din fericire o prioritate în viaţa ta?
Cât de mult luptăm pentru acest lucru?
Facem jurăminte, construim convingeri noi, folositoare sau poate nu...

Construim sisteme de credinţă, balanţe imaginare, între dorinţă şi necesitate...
Necesitatea de a fi fericit şi de-a le oferi şi altora fericire şi dorinţa de a lupta pentru aceasta.

În ce constă fericirea?
Simt că fericirea constă în dobândirea unei păci interioare perfecte.
Doar că pacea interioară şi violenţa nu vor face nicicând casă bună.
În lume am venit fericiţi, aş putea spune. Dar, odată cu trecerea timpului, am observat cum oamenii sunt nefericiţi, apoi am pus nefericirea în legătură cu violenţa şi răul provocat de ei lor înşişi.
Nu putem fi liniştiţi atunci când ne imaginăm crime, hoţii sau violuri, dar am putea să ne ridicăm următorul semn de întrebare:
-Ce ne facem cu foametea, cruzimea, războaiele?
Cred în continuare că omul este responsabil de tot ce se întâmplă. Este responsabil atât de fericirea lui, cât şi de fericirea celui de lângă el.
Cred cu toată puterea că atunci când vom fi conştienţi de responsabilitatea pe care o avem, vom creea omul din noi, omul conştient de partea ce-i revine pentru linişte, fericire şi pace.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Prefer singurătatea...


Prefer singurătatea când prieteniile dor.
Prefer ca ei sau eu să ne pierdem în trecut ... Plecăm sau pleacă, rămânem sau rămân...greşim noi sau poate ei greşesc...
"A fost odată ..."
Dar povestea reînvie cu alţi eroi în roluri principale sau poate continuă dacă oarecum pe cărări mărăcinoase recunoaştem foşnetul paşilor celor ce i-am crezut pierduţi....
Îi numim prieteni adevăraţi.
Puţini dar există...

Cu ei împreună învăţăm zborul şi dacă se-ntâmplă ca zborul să fie întrerupt ne atenuăm căderile.
Nu merită să-i căutăm în trecut pe cei ce i-am crezut dar n-au fost niciodată, dar merită să ne uităm în jurul nostru...mereu vom găsi o mână întinsă gata să ne ajute să trecem puntea suspinelor fără a suferi prea mult.

miercuri, 19 octombrie 2011

Cine suntem?



Deseori mă trezesc căutând răspuns la aceeaşi întrebare: "De ce sunt eu aici?"

Mi-ar plăcea să ştiu de ce sunt aici. În lume.

Uneori simt că rătăcesc în pădurea de gânduri fără nici un motiv.
Mă culc şi mă trezesc, mă trezesc pentru a aştepta noaptea gri, noaptea când până adorm îmi pun aceaşi întrebare: " De ce sunt aici?"
Mă culc şi visez, mă trezesc în realităţile vieţii. Vis şi realitate. Rareori completează realitatea visul...

Dar scopul? Care este scopul pentru care hoinăresc încoace şi încolo uneori vibrând de emoţie că nu voi găsi ieşirea din labirint... Merg dinspre noapte spre zi, dinspre viaţă spre viaţă...posibil somnul să fie totuşi o viaţă?
Planuri...vise...dorinţe...năzuinţi....

Îmi amintesc de copilărie.
Deseori una din întrebările acestei perioade este:" Ce vrei să fi când vei creşte mare?"


Inginer, medic sau mai în glumă mai în serios musafir-zic unii, dar oare câţi dintre noi fiind întrebaţi ne-am pus serios problema de a deveni în viaţă om. Suntem oameni, literalmente vorbind, dar oare suntem şi umani?
Visul de a trăi într-o realitate zilnică fără violenţă, fără ură, fără nedreptate.
O lume în care ne vom cunoaşte rostul şi-n care atunci când vom fi întrebaţi : "Cine eşti tu?" să putem răspunde semeţ: "SUNT OM!"

vineri, 14 octombrie 2011

Obiectiv şi valoare


Este important să ne fixăm obiective pe care să le şi atingem, dar un obiectiv odată fixat este un capitol încheiat. Vom stabili un altul şi altul şi altul...la nesfârşit, obiective.
Nu vreau să spun că e ceva rău în a le finaliza, doar vreau să spun că este bine să nu scăpăm din vedere noţiunea de valoare, pentru că valorile au un caracter permanent.
În acest fel, consider că neapărat obiectivele trebuie să fie compatibile cu valorile noastre.
Voi exemplifica.
Obiectivul de a ne îmbogăţi ar putea intra în contradicţie cu unele valori cum ar fi familia, asta atâta vreme cât nu pierdem din vedere următorul aspect: dacă vom depune efortul de a ne realiza pe plan material gravitând în jurul familiei, atunci lucrurile vor putea fi privite din unghiul corect.
Deci, când obiectivele fixate se armonizează cu valorile noastre şi vom desfăşura activităţi care să ne ajute să ne realizăm , atât obiectivele cât şi valorile vor fi înălţate pe cel mai ridicat stindard, şi în felul acesta, viaţa noastră va avea un curs bine definit.

joi, 6 octombrie 2011

Prieteni valoroşi

"Numai atunci poţi avea un prieten dacă tu însuţi eşti unul".
În substratul acestei expresii se ascunde un adevăr adânc. Uneori suntem mâhniţi când cei pe care îi admirăm ne ignoră. Alteori observăm că prietenii pe care i-am avut i-am pierdut din nou. Acest lucru ne întristează. Dar doar prietenul pierdut să fie vinovat?
Am făcut eu ceva pentru a fi prietenos ? Am privit suficient de mult în adâncul meu pentru a vedea dacă însuşirile mele trezesc în adâncul altora dorinţa de a mă avea prieten?
Ce fel de prieteni vom avea, depinde, în mare parte, de modul în care procedăm pentru a-i găsi. Dacă vom încerca să ne găsim prieteni cheltuind bani pentru aceasta, aproape sigur, prietenia va dura cât timp vor ţine şi banii. Prieteni de valoare nu se pot cumpăra indiferent cât de mare e preţul. Valoarea unui prieten este definită nu de partea materială. Un prieten adevărat este acela, care indiferent de ceasul din zi sau din noapte, să fie dispus să strige "PREZENT"! atunci când e cazul. Dar să nu uităm că prietenia se bazează pe reciprocitate.
Şi-atunci revin: "Numai atunci poţi avea un prieten dacă tu însuţi eşti unul"!

marți, 4 octombrie 2011

Priorităţi


Oamenii din întreaga lume se luptă din greu să păstreze un echilibru între muncă şi viaţa de familie. Suprasolicitaţi, supraaglomeraţi , deseori copleşiţi, atragem surmenajul ca pe -un magnet.
Uneori ne consolăm cu ideea: "măcar avem un loc de muncă". Dar care este preţul?
Toată viaţa nu se rezumă la muncă asiduă.
Avem nevoie de timp şi pentru noi înşine, pentru familie, destindere sau alte activităţi .

Cred că este important să ne gândim care ne sunt priorităţile. Trăim într-o societate de consum. Oare stilul de viaţă al acestei societăţi este tot ce are viaţa mai bun de oferit? Care este perspectiva noastră asupre vieţii? Muncim pentru a trăi, sau trăim pentru muncă?
Am auzit pe cineva spunând: " Nici un om pe patul de moarte nu va spune -aş vrea să fi muncit mai mult" dar câţi dintre cei ce se aflau aproape de final nu şi-ar fi dorit alături familie sau prieteni. Aceştia însă treptat se pot pierde dacă prioritar ne este doar munca.
Oamenii se înstrăinează pe zi ce trece şi timpul, timpul îşi străbate în linişte drumul lui nesfârşit.

duminică, 2 octombrie 2011

Câte ceva despre încredere


Trăim într-o lume în care încrederea ne este distusă sistematic.
Suntem deseori răniţi de oameni în care am avut încredere, suntem minţiţi şi nu de puţine ori cei ce promit îşi încalcă promisiunile.Încrederea ne este zdruncinată.
Dar ce se întâmplă când ne pierdem încrederea în noi înşine? Probabil nu suntem conştienţi de valoarea noastră.
Sau poate că lipseşte sentimentul de siguranţă din interiorul nostru.
Deseori suntem îngenuncheaţi de unele evenimente care ne zdruncină încrederea. Pare că pierdem ceva important... Considerăm că este atât de important acel ceva încât am pierdut propria noastră persoană.
Trăim într-o lume formată din hopuri. Sunt multe. Ne este greu să ne adaptăm situaţiilor noi. Restructurările de la locul de muncă sau poate copiii care pleacă de acasă sunt doar două dintre multele situaţii care ne fac să simţim că nu valorăm nimic pentru nimeni.
Nu ne mai iubim aproape de loc.
A venit însă momentul să recunoaştem că nu orice îngenunchiere înseamnă prăbuşire în neant. Există în mod sigur o fereastră deschisă spre un alt domeniu în viaţa noastră. Este momentul să devenim cei mai buni prieteni ai noştri. Să ne amintim ce vrem de la viaţă. Lucruri care ne pot face fericiţi.
Să înlăturăm din mintea noastră frica, să ne axăm asupra propriei noastre persoane.
Avem timp de-acum să facem cunoştinţă cu noi înşine. Poate că vom fi uimiţi de câte lucruri noi vom descoperi ...
Cred că aceştia ar fi primii paşi pentru reconstruirea încrederii în noi!

“Doi oameni privesc printre aceleaşi zăbrele: unul vede noroiul, iar celălalt stelele. “- Frederick Langbridge

duminică, 1 mai 2011

Muzeu în aer liber

Troiţa de la Moişeni te întâmpină de îndată ce-ai trecut gardul ce desparte trecutul de prezent.

Păşesc într-o lume de basm...
De la casele "monocelulare", adică cu o singură încăpere- ne explică ghidul nostru, la case care deja au câte trei încăperi .
Construite doar din lemn îmbinat ( nu se prea găseau cuie pe vremea aceea, ne explică binevoitoare doamna ce ne-a însoţit), din lut şi paie, căsuţele îşi ţin deschise uşile, amintind de ospitalitatea ţăranului român.
Într-un pătul porumbul se lasă aşteptat. Fântânei îi lipseşte cumpăna iar într-o şură se odihneşte o căruţă cu roţi şi spiţe din lemn.
Casa olarului prezintă de asemenea un real interes. Roţi de olărit, două cuptoare de ars, şi zeci de exponate unul mai frumos ca celălalt.
Un coteţ de găini, un altul destinat creşterii porcilor...
Două vâltori... îmi amintesc cum odinioară harnicele femei spălau rufe sau cergi proaspăt ţesute.
O moară păstrează mirosul de făină proaspăt măcinată. Ne spune doamna ce ne-nsoţea cum că alimentul predominant era mălaiul, şi pietrele de moară se depărtau sau se apropiau în funcţie de cât de fină trebuia să iasă făina...
Într-un colţ de cameră bărbânţa pentru brânză...mai încolo, o piuă şi o strecurătoare din lemn.
Din tavan stăteau atârnate felinarele cu petrol...
Biserica din lemn provine din Lechinţa, un sat din zona Oaşului. Pereţii din interior au picturile restaurate...
Atât de multă linişte!
Doar trilul păsărelor ascunse în cireşii ce tocmai îşi scuturaseră floarea aveau curaj să ne-nsoţească .
Aşa ne-am petrecut această zi.










































































































sâmbătă, 23 aprilie 2011

Îţi place să fi singur?



Mi-am pus deseori această întrebare în ultima vreme cu atât mai mult cu cât sfaturile aşa zişilor binevoitori îndemnau la un anumit gen de asociere.

La ce duce singurătatea?

Am profitat de această perioadă pe care am petrecut-o doar cu mine şi de data aceasta mi-a fost benefică.
Am avut nevoie de timp să chibzuiesc şi să reflectez. Să-mi verific propria-mi fiinţă până în cel mai adânc ungher.

A fost o perioadă care m-a ajutat să mă regăsesc. De mult mă pierdusem pe drum...

Am avut nevoie de timp pentru a-mi regăsi drumul.
Am redobândit o facultate de gândire clară şi un echilibru sufletesc.
Am redescoperit o comoară care zăcea ascunsă într-un colţişor de suflet..am redescoperit puncte de vedere, dorinţe şi sentimente...

Deci singurătatea nu este mereu dăunătoare! Uneori, este chiar benefică.

marți, 12 aprilie 2011

Călătoria


Ne place să călătorim!

Dacă rulăm pe o autostradă, de exemplu, drumul poate fi atăt de lin încăt poţi şi filozofa-vorba celui mai bun prieten al meu.


La fel şi cu viaţa...
Dacă viaţa e o călătorie, drumul pe care rulează trebuie să fie lin şi bine semnalizat pentru a nu pierde plăcerea de a călători.
Uneori însă, este necesar să mai schimbăm viteza. Ni se impune asta!

Boala, bătrâneţea sau poate un eveniment mai mult sau mai puţin plăcut pot determina viteza cu care ne deplasăm.
Probabil chiar şi unele denivelări.(Doamne ce obositoare a fost călătoria pe A1 undeva în Italia nu demult pe o autostradă în plin proces de reparaţii, dar cât de frumoşi erau munţii de-o parte şi de alta)!

Îmi amintesc de-o experienţă citită recent, a unei doamne care fusese deportată în Siberia cândva. "Mulţumesc oficialităţilor că mi-a oferit posibilitatea să văd frumoşii munţi. Niciodată nu aş fi avut bani pentru aşa ceva"!
Ea a călătorit. A schimbat viteza dar s-a bucurat de călătorie.

Nu este cazul mereu să punem mâna pe "schimbător"! Uneori drumul e atât de lin...

Evident, nu trebuie nici să ne lăsăm absorbiţi de fineţea drumului pe care rulăm. Vom "rula" cu viteză prea mare şi astfel putem pierde bucuria călătoriei.

luni, 11 aprilie 2011

Din nou despre prietenie


Prietenii pe care îi avem fie ne ajută să fim mulţumiţi, fie sădesc în noi sentimente de nemulţumire.
Atitudinea lor şi conversaţiile pe care le purtăm cu ei ne influenţează modul în care privim viaţa.
Dar ce prieten sunt eu?
Ajut pe alţii să fie mulţumiţi?
Sădesc sentimente de nemulţumire în inimile celor pe care vreau să mi-i ţin alături?

În compania oamenilor veşnic nemulţumiţi este greu să rămânem mulţumiţi.
E vorba de ei, de noi, de tine şi depinde în totalitate de ei, de noi, de tine...
E greu să nu ne plângem soarta la fel cum nu este uşor să nu fim influenţaţi de soarta celor de lângă noi.
O bună comunicare este viaţa unei prietenii.
Un dialog este eficient când preţuim părerea celuilalt, şi nu ezităm să dăm sfaturi dacă este necesar.

Când ai un prieten apropiat cu care să împărtăşeşti ce ţi se întâmplă, viaţa devine frumoasă.

marți, 5 aprilie 2011

Vom face faţă?

Stresul în sine nu e ceva rău.
El ne poate pregăti pentru a depăşi o situaţie critică.
Când ne este ameninţată viaţa, stresul ne determină să realizăm lucruri de care nu am fi crezut că suntem în stare.
În plus, când trebuie să ne achităm de o sarcină importantă, stresul poate genera creşterea nivelului de adrenalină în corp, iar astfel reuşim să ne achităm la timp de ea.

Probleme apar însă când stresul este continuu, iar corpul nostru nu se mai poate relaxa. Uneori avem impresia că am ajuns la capătul puterilor.
Simţim stresul ca pe o ameninţare. În astfel de situaţii ce-i de făcut?

Ritmul trepidant al vieţii aduce cu sine stres, iar noi nu avem altceva de făcut decât să ne facem bunul obicei de a lupta zilnic cu el.
Numai de noi depinde dacă vom permite stresului să ne invadeze existenţa.
Ca într-un incendiu. Ne va fi mai uşor să stingem un foc mic decât un incendiu scăpat de sub control.
Lăsat să se acumuleze, stresul ne va incendia mintea şi poate că vom avea nevoie de "ajutoare" pentru a scăpa de flăcările lui arzătoare.
O bună comunicare cu cei apropiaţi, umorul, plăcerea de a privi pasărea-n zbor sau mugurii ce-nvie primăvara, să fim buni şi blânzi, să iertăm şi să iubim... Dar nu în ultimul rând să dăruim!

marți, 22 martie 2011

Regrete?





Privesc în oglinda retrovizoare a vieţii.

Mă deplasez cu viteză spre eternitate şi-aproape că nu am timp să număr regretele.
Fiecare dintre noi le avem, nu-i aşa?

Aş putea să le citez cu sufletul marcat de remuşcare sau aş putea să le privesc din altă perspectivă - aceea de a mă cunoaşte mai bine.

Aş putea să spun (spre exemplu), îmi pare rău că n-am devenit artistă, apoi să stau ore întregi, zile sau poate ani să-mi pansez sufletul.

Aş putea şi să spun: " Sigur, îmi pare rău că n-am devenit artistă dar nu este totul pierdut! Emisiunea 50+ îmi dă o şansă! "

În cel de-al doilea caz, regretul nu distruge.

Indiferent de domeniul care ne preocupă, dacă ştim să ne folosim de oportunităţi nu poate fi decât spre binele nostru.

Şi-apoi la ce mi-ar folosi de-aş număra eşecurile atâta vreme cât am la îndemână lucruri bune la care să mă gândesc?

sâmbătă, 19 martie 2011

Liberul arbitru sau puterea de a alege


Pe parcursul ultimilor 9 ani mi s-a dat să aud frecvent noţiunea de "liber arbitru".
Dar ce este liberul arbitru?
DEX-ul îmi spune că este concepţia conform căreia omul ar avea libertatea nemărginită de a acţiona după voinţa sa. Din punctul de vedere al filozofiei creştine, liberul arbitru reprezintă capacitatea persoanei de a alege între bine şi rău, Dumnezeu sau Diavol, Rai sau Iad, viaţă veşnică sau moarte eternă, etc, etc.
Dacă Dumnezeu este pretutindeni, nu ştie el ce variantă vom alege?
Şi dacă ştie, de ce ne ameninţă?
Alegeţi asta că dacă nu,...kaput!
Putem vorbi atunci de liber arbitru atâta vreme cât este condiţionat?

Mă frământă acest lucru de o vreme încoace .

Mă mai frământă ideea de liber arbitru în contextul voinţei altora. Libertatea este puterea de a alege, dar alegând un lucru nu voi îngrădi libertatea altora de a alege?
Dacă voi alege ultimul covrig din raft voi îngrădi libertatea semenului meu de a-l alege . L-ar fi vrut acesta. El n-a mâncat nimic în ultimele trei zile. Alegând unicul covrig de pe raft îi voi îngrădi lui liberul arbitru.

Am fost înzestraţi cu capacitatea de a alege între două sau mai multe lucruri, de a avea o opţiune proprie, oportunitate sau variantă...
Am putea alege cu toţii să ne bucurăm de viaţă?

luni, 14 martie 2011

Fericirea şi soarele


M-am gândit la fericire ca la soarele de pe cer. Şi la fel cum în vreme noroasă chiar dacă soarele este acoperit el totuşi este acolo, tot aşa şi fericirea noastră, chiar dacă este acoperită temporar de nori de gânduri, griji şi necesităţile de zi cu zi ea este acolo, în interiorul nostru.

Noi ştim acest lucru.
Ştim, pentru că simţim.
Razele încălzesc sufletul nostru, iar strălucirea fericirii o vedem cu ochii minţii.

Mai trebuie să acţionăm în aşa fel încât să treacă norii, asta şi pentru ca ceilalţi să vadă soarele puternic din noi, dar mai mult pentru razele dătătoare de sănătate pe care le putem împrăştia în jurul nostru, influenţându-i pe cei apropiaţi nouă.

14 Martie 1879


Se împlinesc 132 de ani de la naşterea sa.
Nu a vorbit până la vârsta de 3 ani iar la şcoală era considerat copil problemă.
Asta nu l-a împiedicat ca peste 26 de ani să formuleze teoria relativităţii.


Se spune despre el că era destul de neglijent cu propria-i persoană.
Umbla cu un palton jerpelit. Când i s-a atras prima dată atenţia despre acest lucru a spus: "Şi aşa nu mă cunoaşte nimeni".

Peste ani, acelaşi personaj, acelaşi palton, doar replica era alta: "Şi aşa mă cunoaşte toată lumea".

duminică, 13 martie 2011

Start!


"Viaţa este de departe lucrul cel mai important pentru a vorbi atât de serios despre el" Oscar Wilde

Am ales acest citat deoarece m-am gândit să scriu despre seriozitatea cu care uneori privim viaţa.
Ori de câte ori suntem serioşi, nu prea e loc de zâmbete. Ce să mai vorbim de râs. Un râs sănătos, în hohote, în stare să molipsească pe toată lumea.

Unii nu-şi mai descreţesc frunţile, pe când alţii pot face haz de necaz.
Care sunt cei ce găsesc puterea de-a merge mai departe? Unii sau alţii?

Toţi avem probleme. Le avem şi dacă plângem şi dacă zâmbim.
Atunci nimic nu ne împiedică să începem cu un zâmbet.
De ce ne-am axa asupra pierderilor?
Mai bine să facem (chiar şi mental) o listă cu toate lucrurile bune care ni se întâmplă.

Apoi, am putea căuta compania oamenilor care râd cu uşurinţă chiar şi de ei înşişi.
Vom găsi mai uşor partea amuzantă a vieţii.

Erau puţine lucrurile de care să mă fi bucurat odinioară, dar masa la care stăteam într-un băruleţ sau banca din faţa hotelului din centru, unde stăteam ciorchine, musteau de veselie. Cred că atunci puteam pava cu zâmbete mai uşor drumul care traversează viaţa.
Acum de ce n-am putea?

No aşe!


Bună dimineaţa!

Acum o săptămână am făcut botezul şi uite cum m-au îmbrăcat ai mei :))

Asta după. La chef. Că înainte aveam şi eu costum cu frac şi papion... :D

vineri, 11 martie 2011

Tu opui rezistenţă?


"Îndoaie-te ca salcia; nu rezista ca stejarul"-am citit dăunăzi într-o carte.
Am învăţat pe propria-mi piele că acesta nu poate fi decât un sfat bun.
De ce? Ce se întâmplă dacă refuzăm să ne îndoim ca salcia? Ce se întâmplă dacă opunem rezistenţă şocurilor vieţii?
Este foarte adevărat, e greu să dobândim elasticitate, dar prin eforturi susţinute reuşita este asigurată.

Când m-am încăpăţânat să "rezist" asemeni stejarului am dobândit un plus de tensiuni şi îngrijorare.
Fiecare rămurea din făptura mea se afla sub povara acestor tensiuni.
Mai târziu, dar din fericire nu prea târziu, mi-am dat seama că este mai benefic să-mi aplec ramurile cu graţie, decât să mă prăbuşesc sub propria-mi greutate din pricina mândriei stejarului din mine.
Am învăţat că trebuie să mă aplec dacă e cazul.
Am învăţat că trebuie să-mi îndoi crengile dacă nu vreau să fie frânte de furtunile inevitabile ale vieţii.

joi, 10 martie 2011

În sfârşit, e ea!


Nu ştiu de ce, dar mi se pare atât de timidă...

Se codeşte ca o fată fecioară înainte de noaptea cea mare.
Poate din pricina puţinelor grade de afară.
O aştept de mult.
Aproape am uitat că există.
Aud foşnetul rochiei picurate cu alb şi albastru şi clinchetul clopoţeilor în adierea vântului...

Până şi de gâze-mi este dor!
Atâta răceală m-a cam pleoştit.

Mă apropiu timid de fereastră, trag perdeluţa, deschid larg ochii şi o privesc.

Ea, trage cu ochiul la mine în casă. Îi surprind un zâmbet. S-a văzut.

Da, Primăvara şi-a văzut imaginea răsfrântă în oglinda sufletului meu.

luni, 14 februarie 2011

În ziua în care m-am iubit cu adevărat


Poem scris de Charlie Chaplin

Charlie ChaplinÎn ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniș
tesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

duminică, 13 februarie 2011

Comune di Sutri












































































Un oraş în provincia de Viterbo,la aproximativ 50 km de Roma.
Oraş cu clădirile rămase vechi, prăfuite de vreme...

Pe lângă acestea m-a frapat amfitreatul cioplit în piatră.
Se pare că oraşul are origini foarte vechi, probabil, datând din epoca bronzului.
Regret că n-am reuşit să văd tot. Spre exemplu, tot aici puteam vizita Biserica de Madonna del Parto, dar timpul nostru fiind limitat ne-am mulţumit cu atât.
Grotele săpate în muntele din aceeaşi zonă erau de asemenea fascinante...