90%

Întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni cu feţele posomărâte.
 Şi mie mi se-ntâmplă uneori să nu mai am atârnat pe faţă acel zâmbet continuu care mă caracteriza.   
  Se întâmplă câteodată să fim prea trişti, prea copleşiţi de probleme încât ni se pare că viaţa este lipsită de sens, obositoare, poate chiar grea.
În mod sigur vi s-a întâmplat să vă treziţi noaptea la ora două şi să număraţi minutele sau orele construind scenarii pentru ziua ce va să vină. Cunosc acest sentiment. 
Când ştiu că am un lucru important de rezolvat a doua zi, rareori mi se-ntâmplă să-mi pot înfrânge tendinţa de a pune în scenă evenimentul, şi să schimb chiar personajele care să-mi joace piesa. Să ne fie clar. Oricât am vrea să evităm această zi, nu vom reuşi. Şi iată, apare din nou acceptarea. Acceptarea zilei ce va urma. În plus, experienţa mi-a mai repetat odată un lucru ştiut deja: 

-90% din gijile pe care ni le facem nu se-mplinesc niciodată.

Obiectivul nostru...

Alegerile pe care le facem  ne influenţează cursul vieţii. 
Cărările care duc la destinaţie sunt deseori întortocheate şi nu o dată ajungem la răscruce de drum. 
Pentru a lege drumul corect trebuie să ştim care e destinaţia noastră. 
Deseori avem de luat decizii majore. Avem oare obiectivul bine conturat astfel încât alegerea căii corecte să nu genereze incertitudini sau stres?
Ce urmărim în viaţă? Deciziile pe care le luăm depind de acest lucru. Să ştim bine care este obiectivul- destinaţia noastră. 
Şi totuşi, uneori s-ar putea constata că am greşit drumul. Ba chiar am parcurs o bună bucată din viaţă şi-abia atunci realizăm că n-am făcut alegerea corectă. 
Nu mă voi prăbuşi pe marginea drumului abandonând lupta. Pentru că deseori se spune:  "viaţa e o luptă", nu-i aşa?
Şi  nu cred că  este bine nici să ne învinovăţim prea mult pentru că am pus obiectivul la loc nepotrivit sau n-am aşteptat să se ridice ceaţa să putem înainta. 
Suntem pe drumul vieţii. Ne oprim, analizăm, aşteptăm să se ridice ceaţa şi dacă e nevoie ne întoarcem . 
Sigur vom ajunge la aceeaşi răscruce,  şi chiar dacă o luăm de la 0,  mergem înainte!

Pacea minţii

• 
  

Când oamenii sunt întrebaţi despre ce şi-ar dori în viaţă, majoritatea dintre ei spun că şi-ar dori pace şi fericire.
Ne dorim pace, pentru că lumea în care trăim este dură. Rareori însă, realizăm că pacea nu o putem obţine decât prin eforturi proprii.
  Cât timp stresul face parte din viaţa noastră pacea va fi departe  de noi. Majoritatea oamenilor cred partea materială este esenţială pentru a deveni fericiţi. 
Dar oare nu faptul de a fi mulţumiţi chiar acum  cu ceea ce avem  contribuie la pacea minţii noastre?
Dacă nu putem fi mulţumiţi cu ceea ce avem acum, nu vom fi niciodată mulţumiţi şi mereu vom lupta pentru a avea mai mult, din ce în ce mai mult, în felul acesta liniştea din minţile noastre va fi de domeniul trecutului.
Apoi, un alt mod pe care trebuie să ţinem seama , este timpul pe care îl alocăm amintirilor din trecutul nostru.  Ne petrecem prea mult timp cu ele. Nu mai putem întoarce anii trecuţi. 
Şi nici prea multe planuri pentru viitor nu cred că ajută la instaurarea păcii minţii. Dar, da, un azi bine structurat, va stabiliza relaţia noastră cu pacea minţii, atât de necesară continuării vieţii. 
  Călătoria prin viaţă nu este doar pe drum drept. Vom găsi suişuri, coborâşuri, locuri alunecoase şi uneori chiar jungle,  Să ne preocupe AZI cum putem trece prin ele. Asta pentru ca pacea minţii să ne poată însoţi, făcându-ne astfel drumul mai neted, şi viaţa mai liniştită.

Năzuinţe....

Îmi doresc să mă pensionez şi când voi fi mare să-mi cumpăr o rulotă cu care am să străbat lumea în lung şi-n lat, cât m-or ţine baierele portmoneului meu.

Şi nu e doar visul meu. 
La unison visăm cu cel ce s-a angajat şoferul meu personal încă de pe vremea cănd a avut curajul să-mi strecoare verigheta pe deget. 

Ne gândim la munte, la mare, la Izvorul Muntelui de care ne-am îndrăgostit iremediabil, Lacul Roşu, Sfânta Ana sau rezervaţia de lauri undeva mai sus de Zimbru,  locul în care în copilărie mi-am încrustat numele pe-un laur cu brişca ( aşa-mi spuseseră doi moţi că se face). 
Vreau neapărat să trec pe-acolo, să şterg lacrima copacului pe care l-am rănit, acum ştiu că nu se cuvenea să-l rănesc nici măcar cu numele meu.

Îmi mai doresc să pătrund în colţişoarele paradisului nepătruns, unde doar cutezătorii vieţii se încumetă să intre.

Am îndrăznit numărătoarea inversă. 

În curând vom fi mari.

Rar...

Azi am definit ce-nseamnă toamna pentru mine: 
Iubire, culoare, ceai cald, pace, iubire... am mai spus iubire..., iubire, iubire, iubire, Nicu Alifantis- Rar, toamnă, culoare, explozie de culoare, curcubeu,

Bacovia, Rar.

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine
Şi de-atâta vreme,
Nu ştie de mine,
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur,
Orice ironie
Vă ramâne vouă
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-o să mă mai cheme
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...

Singur, singur, singur,
Vreme de beţie
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...

Gânduri fugitive...

Un comentariu făcut azi de către un vizitator al blogului meu m-a făcut să intru din nou, cu toate că de prin Martie n-am mai scris nimic. N-am scris nu pentru că n-aş fi avut ce. Sau pentru că din Martie până acum n-ar fi existat vreun eveniment demn de a fi marcat prin câteva rânduri, dimpotrivă...
Acum aş avea chiar mai mult timp decât am avut înainte. Sunt milionară de timp. Singură, chiar.
 Poate că din acest motiv am preferat să-mi rumeg singurătatea, cuprinsă în tentaculele tăcerii ce mă strâng din ce în ce mai mult.
O mică recapitulare:
-Aprilie, Mai, Iunie...scurte conversaţii la telefon cu o parte din copii mei, cu mama zilnic. Iulie - ziua de naştere a scumpei mele mame ( 71 ani), plus mutatul copiilor la Cluj Napoca. S-au stabilit acolo, dându-mi mie răgaz să respir "nepreţuitul" aer al libertăţii. E cam ozonat. Atât de puternic încât nu mă pot obişnui cu el. 
" În străinătate, copii îşi iau zborul imediat ce ating vârsta majoratului- îmi spune grijulia mea fiică" 
Asta probabil vrând să mă consoleze...
"Eşti o norocoasă"! - îmi spun colegele, invidiindu-mă chiar pentru norocul ce s-a abătut asupra mea.  
Copiii, loc bun de muncă. Băietul mic la o firmă multinaţională, fata continuîndu-şi bucuria de a preda Limba şi Literatura Română la o şcoală internaţională din Cluj. 
-August. Ziua de naştere a celei mai micuţe dintre noi, femeile familiei.
-Septembrie, bâiatul meu cel mare (cel ce mi-a dăruit un nepoţel - Marco-Ionuţ) a împlinit 33.
-Octombrie 5. Puiul meu (aşa-l alint mai nou de când cei mici s-au dus de-acasă) a împlinit şi el nişte ani).  
Mai stau puţin. Să-mi mai fac niţică ordine între gânduri.
Apoi... ...

Mamei...

"Aşa era mama in vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât îmi aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat şi mă alintam la sânu-i gângurind şi uitându-mă în ochii ei cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi tot de la dânsa am învăţat." (I. Creangă)

Sunt multe cuvinte frumoase adunate în mănunchiuri de flori,azi. 
Un univers întreg de cuvinte!
Scotocesc între ele să le potrivesc pe cele mai frumoase pentru tine mamă şi mi se par prea puţine.
Las cântul să o facă!

Azi...

Azi dimineaţă am auzit cântecul firav al unei vrăbiuţe. Mai apoi două turturele s-au dezmierdat în miros de primăvară.
Am deschis ferastra să intre miros de pământ reavăn...
E primăvară din nou! 

Aproape am uitat cum e să-ţi cânte pasărea la fereastră, de-atâta iarnă...
Sunt fascinată!
Voi arunca şi eu partiturile de gheaţă. Am învăţat de la pasăre că trebuie să compun alte melodii din suflet pentru suflet.
Şi de la floare am învăţat o lecţie de viaţă:
 -Ea străpunge zăpada, învinge gerul şi înfloreşte.
Aşa m-a învăţat cum e să-nfloreşti în fiecare dimineaţă pentru cei dragi.
 Am mai învăţat de la floare să-mprăştiu parfum de fericire în juru-mi, şi din paleta de culori să-nvăţ ce-nseamnă armonia.
Am învăţat cum e să fiu eu însămi primăvară pentru mine şi pentru cei dragi!

Despre un alt fel de renunţare

Să renunţăm la încercarea de a fi perfecţi. 

Să renunţăm la a ne compara cu alţii. 

Să renunţăm la ură, ranchiună sau lene.
Un zâmbet poate schimba o lume deci şi la tristeţe e cazul să renunţăm.
Nu suntem singuri în univers. Să renunţăm şi la a face singuri anumite lucruri. Bucuria împărtăşită e mai de preţ aşa.
La ce-am mai putea să renunţăm?
A cumpăra lucruri de care nu avem nevoie... o bună gestionare a banilor, un stres mai puţin!
Am putea să mai renunţăm la a da vina pe ceilalţi pentru problemele noastre. Pe măsura asumării responsabilităţilor în viaţa noastră ne vom făuri o lume de vis.
Şi de ce-am face promisiuni pe care nu le putem respecta?
Să renunţăm la sentimentul dreptăţii.

Să renunţăm la a fi diferit doar de dragul acestui lucru. Atrage după sine comparaţia.
Oricât de bună sau rea este situaţia de acum ea se va schimba. Să renunţăm deci la evitarea schimbărilor!
Am putea renunţa la gânduri despre ce nu am dori să se întâmple, timp în care le îmbrăţişăm pe acelea ce-am vrea să se petreacă-n viaţa noastră. 

Oare la ce-ar trebui să mai renunţăm?

Lebede...

Lume îngheţată statui cioplite-n ţurţuri, cu capete încoronate de fulgii jucăuşi.
Aş vrea să-mpodobesc un pic răceala ce-n suflete pătrunde.
Aş vrea să-mping afară şi ceaţă, şi nour şi tristeţi.
Au murit lebede pe apă. O mână criminală... unele aveau asortate alături şi niscaiva cartuşe-cum spune autorul.
Aş putea fi pozitivă acum doar gândindu-mă la ce se spune: Cică înainte de moarte, lebăda în loc să ţipe, cântă.
Câte triluri s-or fi înălţat spre ceruri?

http://www.adevarul.ro/locale/tulcea/Lebede_moarte_la_Vadu_5_648585137.html

Cât de uşor putem trece peste lucrurile neplăcute ale vieţii?

Cât de uşor putem trece peste lucrurile neplăcute ale vieţii?
Ele pur şi simplu se întâmplă. Nu putem spune despre ele că sunt gri, sau negre, sau , roze...ele pur şi simplu sunt.
Uite şi cu iarna asta!
Unii se dau cu schiurile sau cu bobul, alţii sunt împotmoliţi în troiene...
Unii se deconectează la săniuş, alţii alunecă şi cad ...
De altfel oriunde există gheaţă e posibil să mai şi cădem.
Chiar şi cei ce se află la săniuş sau schi pot cădea...
 Aşa este şi-n viaţă. Drumul nu e totdeauna lin.
Este important să ne putem ridica, să ne scuturăm haina şi să zâmbim.
Mă repet:
ESTE IMPORTANT SĂ ZÂMBIM!
Situaţiile vin şi trec.
Putem cădea des. Nu suntem mereu pregătiţi pentru situaţiile care se întâmplă. Am auzit recent pe cineva care spunea că nu este important dacă vei cădea. Este important să nu stai mult pe jos.
Aaa! Încă ceva: Un alt fapt deosebit de important este acela de a nu cârcoti. Să privim viaţa detaşat, micile neplăceri să fie doar oportunităţi pentru slalom.
Deci cum trecem peste lucrurile neplăcute ale vieţii?
ZÂMBIND. Neapărat zâmbind. Drumul nu e totdeauna neted.Să învăţăm din asta... Trebuie să ne permitem şi să cădem.
Vrem să învăţăm asta? Atunci ne asumăm anumite riscuri spunându-ne că este posibil să alunecă şi să cădem chiar,dar este important să ne ridicăm zâmbind, transformând fiecare situaţie cu care ne confruntăm în oportunitate.

Putem avea încredere?

În oameni...în  noi înşine...
 

O astfel de întrebare ne frământă deseori, când dezamăgirea ne stăpâneşte.

Nici nu e de mirare că se întâmplă aşa ceva când experienţele proaste cu semenii noştrii duc la dezamăgire şi implicit la suspiciuni în relaţiile cu ceilalţi.
Evident, suspiciunea este într-o oarecare măsură scut, deoarece învăţăm deseori să ne aşteptăm la "ce e mai rău".
În ciuda experienţelor negative, în mod sigur au fost altele care ar trebui să ne întărească încrederea in oameni, lucru care ne-ar îmbunătăţi atitudinea faţă de alţii,iar în felul acesta am putea supravieţui.
În primul rând,cred eu,trebuie să avem încredere în noi înşine. În felul acesta credem în capacitatea noastră de a face faţă problemelor care ne sunt puse înainte.
Apoi trebuie să nu ne fie teamă să avem încredere în ceilalţi.
Dar cărui fapt se datorează oare pierderea încrederii în ceilalţi?
Uneori ne simţim trădaţi...Am crezut în ceva, în cineva, am avut oareşce idealuri...

Ce facem atunci?

Dacă am avut un accident,nu vom mai traversa strada?
Dacă cineva nu a fost demn de încredere, toată lumea este la fel? 
Iată cel puţin două întrebări ce mă determină să cred că o persoană nu înseamnă întreaga lume, că nu voi avea încredere în toată lumea, dar voi căuta în întreaga lume oameni care pot fi de încredere!
 

Alternanţe

Pretutindeni în lume există noapte şi zi, răceală sau căldură, bine şi rău, întuneric sau lumină...
Totul este ciclic.
 Suntem parte din natură.
Pe măsură ce lumea se transformă ne transformăm şi noi odată cu ea.
Să ne bucurăm de lumină la fel de mult cum ne putem bucura de întuneric.
Să suportăm greul pentru că după el vine şi binele!
Să privim totul ca pe-o speranţă în devenire...
Să nu ne îngrijoreze întunericul. Cu cât acesta este mai mare, cu atât steaua noastră va străluci tot mai puternic. 

Ba mai mult de atât: umbra trecutului poate fi speranţă pentru viitor.
Da! Există lumină după întuneric, câştig după pierdere, dulce după amar şi după cântec suspin.
Extaz de fericire după lunga agonie, şi totul, da, totul, mă face să cred că există şi viaţă dincolo de mormânt!

Crâmpeie din viaţă...

Crâmpeie zdrenţuite, uzate, şifonate uneori... fragmentate din oareşce motive. Ba vântul, sau ploaia, sau poate soarele năpraznic din zile de vară.

Crâmpei din viaţă petrec şi-acum când în tăcerea surdă se-aude doar zgomotul vreunui tren ce trece cu viteză stabilită sau redusă în funcţie de intemperii, pe fondul continuu de zumzet lăsat de vreun aparat obligat să funcţioneze.

Nu cred că este ceva ascuns sau de ascuns... doar dacă nu s-a pitit pe undeva prin vreun ungher până şi de mine, crâmpei de lume. Da. Mă simt şi eu câteodată de parcă aş fi o parte a lumii.
 Sunt un fragment şi eu, dar nu mă simt că aş fi unul zdrenţuit, uzat sau (chiar dacă unii nu sunt de acord cu asta), şifonat.
Mă simt într-adevăr un crâmpei, dar unul frumos colorat în toate culorile curcubeului. Un crâmpei care are mult, mult roz.
Pastel de viaţă.

Lista de inventar

Dacă în urmă cu treizeci de ani cineva m-ar fi întrebat ce anume apreciez la viaţă, lista mea de inventar ar fi diferită de cea pe care aş fi întocmit-o acum douăzeci de ani, zece ani sau chiar de cea pe care aş întocmi-o în momentul de faţă.

Există însă unele lucruri care vor sălăşui mereu în oricare dintre liste, indiferent de vârsta la care m-aş fi apucat de scris.

Cele mai bune lucruri le putem exprima în orice moment, doar trebuie să ne deschidem inimile măcar cât să pătrundă razele dragostei de viaţă.

Lucrurile de ordin material (o casă, mobilierul sau poate maşina), acestea nu le voi găsi decât pe una dintre liste poate, şi chiar dacă procură o oarecare bucurie, nicicând nu o va egala pe aceea câştigată în viaţă prin lucrurile care nu costă nici un ban.

Ce-aţi spune despre dragoste, familie, bucuria de a te trezi dimineaţa mângâiat de razele calde ale soarelui?

Ce-aţi spune de capacitatea de a depăşi problemele vieţii de zi cu zi?

Ce-aţi spune de abilitatea noastră de-a empatiza, rotocoalele făcute de câinele din curte sau torsul pisicii întinse ca un ciorap vechi aruncat cât colo?

Copii sănătoşi sau chiar nepoţi (asta în cazul meu), faptul că cei pe care-i dorim alături nu renunţă la noi, dragostea şi sprijinul partenerului de viaţă, speranţa...

Faptul că fiecare moment din viaţă este o şansă pentru un nou început, şi lista ar putea continua.

Acestea, cred, sunt lucrurile care vor fi găsite în orice listă, indiferent de momentul în care aş fi rugată să o-ntocmesc.

Gânduri...

Este frumos când cineva te înţelege, când cineva nu e prea leneş pentru a dărui.
Este frumos când dimineaţa eşti întâmpinat de-un zâmbet luminos.
Frumos este şi atunci când cineva te iubeşte în ciuda defectelor tale.
Este plăcut mirosul de cafea proaspătă ce se strecoară până la tine.
Clipe pictate în toate culorile curcubeului aşteaptă să fie aşezate la locul cuvenit. În rama sufletelor noastre.
 
Este de două ori frumos când după o zi lungă de muncă te întorci ACASĂ.

 Dacă m-ar întreba vreodată cineva care este cel mai frumos lucru ce mi s-a-ntâmplat, mi-aş sprijini capul pe umărul celui drag, aş zâmbi şi-aş răspunde simplu: "ACESTA"!



"Fericirea supremă în viaţă este convingerea că suntem iubiţi, iubiţi pentru noi sau, mai curând, în ciuda noastră". – Victor Hugo

Să ierţi nu înseamnă să uiţi

Să ierţi înseamnă să-ţi reaminteşti că nimeni  nu-i perfect că mulţi dintre noi ne-mpiedicăm chiar când ne dorim mai mult să stăm drept, că de multe ori spunem lucruri pe care ne-am fi dorit să nu le fi spus nicicând.

Nu ştiu ce-mi doresc mai mult. Să-mi fie şters trecutul din minte sau să am puterea de a privi în detaliu tot ce mi s-a întâmplat, cu lux de amănunte.
Uneori cred că mi-ar plăcea să uit trecutul, dar oare uitându-l n-aş repeta aceleaşi greşeli?
Neputinţa de a privi în trecut ne face ignoranţi. Uitarea nu pot modifica circumstanţele unui eveniment, dimpotrivă, privind în urmă avem în faţă graficul greşelilor noastre.
Unde şi cum am greşit...
Deşi tentantă, uitarea este distructivă.
 Aleg să-mi amintesc.
 Aleg să-mi amintesc deoarece consider că este un mod plăcut de a celebra viaţa....

Şşşt!

Ce bine-ar fi de-aş şti să ascult tăcerea!

Aş şti atunci să-mi ascult şi vocea interioară. Vocea care-mi şopteşte ce e bine să fac, încotro să mă-ndrept, care să-mi fie alegerile...
Vocea din interiorul meu este mult mai aproape de mine decât orice binevoitor.
Aud, ascult docil...îmi plac cuvintele ei!
Mă împac cu prezentul.
Liniştea creează în mine volume. Volume de carte. Ghiduri de supravieţuire. Există viaţă dincolo de orice. Până şi dincolo de moarte (veşnica mea frământare) există viaţă.


Îmi place acest poem:

"Tot
mai
indiscretă

Liniştea

La
sfârşitul fiecărui
poem

Mai
rupe
câte-o
bucată

Din
cutia
Pandorei" 

Costel Zăgan

Fericire de iarnă...

Am avut puţină zăpadă ieri... dar încă puţină răbdare! La meteo spuneau că vine...

Mi-e dor de ziua mâine ...

A nins puţin iarna asta...

Afară plouă cu bolovani de picuri. 
Cât plumb în juru-mi!-(fără nicio legătură cu Bacovia)

Starea lui sufletească mi se părea disperată. Nicio urmă de speranţă. Dar eu n-am cum să nu sper. La meteo ziceau că o să ningă. Picăturile de plumb se vor preface în fulgi jucăuşi de nea. Vor fi uşori ca fulgii de puf în adierea vântului .

Dansează...

Fulgii de mâine dansează de pe acum în înalt. De fapt repetă dansul cu care vor avea premiera mâine...

Aştept!

În căldura căminului meu se împrăştie miros de pâine proaspătă...

Ce este libertatea?

Ce înseamna sa fii liber?
Cred că a fi liber înseamnă să poţi face ceea ce vrei, să spui fără teamă ceea ce gândeşti. Libertatea înseamnă absenţa oricărei constrângeri asupra alegerii deciziilor sau acţiunilor noastre.

Ce putem face însă dacă libertatea noastră este  împiedicată de împrejurări?
Nu există libertate fără efort, cred. Trebuie să acţionăm la înlăturarea obstacolelor din calea libertăţii noastre dar în aşa manieră încât să nu subjugăm libertatea semenului nostru. 

Dar dacă libertatea noastră este împiedicată chiar de el? Conştient sau poate nu, influenţat de alţii sau poate chiar constrâns, lezează interesele mele sau ale tale. Atunci nu mai suntem liberi.

Ne naştem liberi. Ce determină lipsa noastră de libertate în timp? Poate legi, reguli, şi dacă vom cunoaşte acele legi şi reguli ale societăţii atunci putem fi stăpâni pe tot ceea ce facem în limita bunului simţ.

Religia care te-nvaţă să urăşti

                  

"Prin aceasta se va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii". Textul aparţine Bibliei şi se găseşte în Ioan capitolul 13 versetul 33.
Un verset care m-a însoţit cel puţin zece ani din viaţă. Ani pierduţi, spun astăzi. Ani în care nu numai că n-am învăţat iubirea (ea exista de altfel în inima mea), ci am învăţat să urăsc oameni, rase, religii până chiar şi pe mine m-am urât contrar versetului des repetat în cuvântările publice de la Sala Regatului, unde mi-am petrecut o bună bucată de vreme din cei zece ani.
Era undeva prin 2000, an în care viaţa mea se împărţea între cei patru copii, soţ şi locul de muncă. În general eram iubită peste tot. O bună organizatoare de petreceri, o bună ascultătoare, cântam deseori (activasem o vreme într-un ansamblu folcloric local). Îmi place să cred că şi acasă eram o soţie şi-o mămică bună. Ca orice om, decepţii aveam şi eu. Nimic nu poate fi perfect.
Într-o zi, la postul de radio local, în cadrul unei emisiuni pe tema "Care este adevărata fericire?" am avut o intervenţie în care spuneam că viaţa nu constă în bunurile materiale pe care le ai. Un fost coleg de clasă al soţului meu, martor a lui Iehova, a auzit acea emisiune şi s-a decis să ne viziteze. Erau doi. Amândoi bătrâni de congregaţie. Au abordat tema fericirii. Treptat, ne-au propus să studiem. Soţul, ateu convins, a spus că nu are rost. Eu am mai fost dezamăgită odată din cauza religiei dar am acceptat totuşi acel studiu.
La o vizită ulterioară m-a predat. Era o nevastă de bătrân incoerentă, fără nici o tehnică. Aici am început să greşesc. Am cerut ceva mai bun şi-am primit. O pionieră regulară unsă cu toate alifiile a început să mă prelucreze. Sunt produsul ei. Din persoana caldă şi plină de iubire, am ajuns aproape un om de tinichea.
Se spune că omul de tinichea nu avea inimă. Dorea să ştie cum e atunci când râzi, să ştie ce-nseamnă mirosul florilor de primăvară sau adierea vântului din serile răcoroase. Dorea să se zbenguie în apa cristlină a izvorului de munte, dar vai, orice încercare ar fi eşuat. El era de tinichea şi-ar fi-nceput să ruginească.
Aşa sunt martorii. Oameni de tinichea. Roboţi meniţi să trăiască împlinirea dorinţelor lor ascunse doar în vis. Acţiunile lor sunt cele pentru care au fost programaţi. Nu mă leg de fundamentele religiei, deşi unele dintre ele mi-au schimbat viaţa. 2001 a fost primul an în care n-am mai împodobit brăduţul cu care-mi obişnuisem copiii. În acelaşi an mi i-am expediat de acasă dându-le bani să-şi petreacă zilele de naştere pe ici, pe colo, în câte-o cofetărie sau băruleţ, mai încolo, după ce-au crescut.
Colegilor le-am spus clar cum am fost învăţată: "Dragi colegi, începând din acest an eu nu mai sărbătoresc zile de naştere, revelioane sau altele cu voi, voi deveni o martoră a lui Iehova". "Să-ţi ajute Dumnezeu!", zise o colegă uitându-se la mine de parcă aş fi avut o aură în jurul capului. Şi-am fost tratată aproximativ cum m-am aşteptat.
M-am avântat în predicare. Am început pionieratul în domeniu. Ore întregi zilnic la uşile altora încercând să le insuflu iubire şi speranţă, timp în care ele, dispăreau treptat din inima mea. Le vorbeam de lumea nouă, când nu va mai fi boală, bătrâneţe sau moarte, o lume în care nu există ură, o lume ideală în care să trăieşti fericit şi mulţumit...
Din nefericire pentru mine, în timp, am învăţat că acolo n-au loc copiii mei, soţul sau mama pentru că ei fie au alte religii, fie că n-au nici una. Şi-atunci mi-am pus unele întrebări. Ce-aş putea să fac eu într-un paradis fără cei dragi mie? - spre exemplu. Asta mai la-nceput.
Apoi am început să fac paralele între Ce pretinde Dumnezeu de la noi (martori fiind) şi ce fel de martori suntem. Am învăţat invidia, ura sau gelozia, stări pe care înainte nu le-am avut. Am învăţat ce-nseamnă concurenţa prin obligativitatea raportului lunar de predicare, am început să dezvolt sentimente de vinovăţie însoţite frecvent de atacuri de panică, deoarece fie că nu reuşisem să particip la vreun program religios, fie că activitatea mea era atât de intensă încât n-aveam răgaz nici măcar pentru mine. Atunci am început să mă urăsc, să mă acuz, să-mi pară rău din ce în ce mai mult că am intrat în acest ţarc infect.
Cineva în aceiaşi situaţie ca a mea spunea “Nu mi-am pierdut anii acolo. Doar i-am trăit altfel.” Eu nu cred că i-am trăit. Eu cred că am pierdut multe. Foarte multe. Şi nici nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentru faptul că în corpul meu de tinichea am auzit primele bătăi ale inimii şi am reuşit să simt căldura razelor de speranţă.