duminică, 21 decembrie 2008

Puiul de Husky

Ne-a atras ca un magnet.Au fugit in goana mare spre el.Era micut si jucaus.
Am simtit o durere puternica in piept.
Tocmai primisem o lovitura .Nu era de la Husky.M-a lovit o masina in timp ce ma indreptam spre cusca acelui caine dragalas.M-am strecurat printre scuzele femeii de la volan si avalansa de multime,apoi, am inceput sa plang. Am depins de o fractiune de secunda.
Sufar de anxietate de sapte ani, timp in care zi cu zi ma chinuia teama de moarte. Si cand te gandesti ca poate dura doar o clipa...
Trebuie sa va marturisesc, ca in acel moment,m-am simtit aproape de vindecare.
Mi-am dat seama ca, e mai mare chinul fobiei, decat moartea. Si in timp ce moartea nu depinde de noi,putem controla atat anxietatea cat si caracteristicile ei.

luni, 27 octombrie 2008

De ceva vreme încoace mă tot pregătesc să mai scriu câteva rânduri, dar nu se potrivește sub nicio forma titlul blogului cu starea mea.
De unde atâta "gândire pozitivă" când simt biciuielile problemelor de zi cu zi mai ceva ca -n iernile geroase crivațul? Și parcă nu mai e nicio ramură cât de uscată să fie ea, de care să mă prind când mai-mai să mă doboare. Și simt atât de puternic gerul... Nu m-am pregătit de o iarnă a sufletului atât de crâncenă!
Mă simt ca-n vremea copilăriei, când iarnă fiind , aveam mereu picioarele umede din pricina încălțămintelor nepotrivite sau poate prea stricate să le mai port în umezeala de afară.
Așa e și-n sufletul meu.
O furtună de probleme, și iată-mă, total nepregătită. Nu știu cum să mai înaintez...atâtea troiene, noianuri de nămeți , iar eu îmi simt obrajii biciuiți de crivăț, și sufletul aproape îmi îngheață. Simt că mă contopesc încet cu umezeala...nici nu știu ce e!
Chiciură? Zăpadă? Sau poate lacrimi...
M-a prins iarna nepregătită... ...


joi, 19 iunie 2008

Am plâns...

Azi am privit o clipă înapoi, să-mi fac un calcul al pierderilor mele. Apoi am renunțat, deoarece erau extrem de mari.Dar totuși am plâns. În hohote am plâns. Nu am plâns pentru pierderile materiale pe care le-am avut, deși nu erau de loc de neglijat. Am plâns pentru că am crezut că am ceva, dar de fapt a fost doar o impresie. Am crezut că am prieteni, și de fapt nici nu cred că i-am avut. Am pierdut ceva, ce nici nu am avut.
E mult? E puțin?

joi, 24 aprilie 2008

Actorul sau spectatorul propriei noastre vieți?
Această întrebare mi-a trecut recent prin minte, și într-un moment de singurătate bunul simț m-a îndemnat să reflectez foarte serios la această problemă.
Am început să analizez ce înseamnă să fi actor, și nu mi-a fost foarte greu să definesc aceasta atâta vreme, cât nu chiar atât de mult, jucam pe scenă(e drept într-un teatru de amatori), propriile-mi roluri. Este ușor să fi actor când scenaristul este altcineva, și când mai ai și un regizor bun , e de-a dreptul relaxant.
Dar cănd ești obligat să-ți scri scenariul? Să gândești regia? Să mai și joci?
Ei bine- cred că este chiar mai ușor. Noi ne scriem propriile scenarii, așa cum dorim noi , și este inadmisibil să jucăm rolul vieții noastre scris, sau dictat de alții.
M-am gândit de câte ori am greșit la scris, la repetiții și chiar pe scenă. M-am gândit de câte ori ,doar am privit cum viața trece pe lângă mine, fără să fac o corectură măcar, chiar dacă eram conștientă că o ia într-o direcție greșită.
Apoi, am hotărât să rescriu scenariul vieții mele, să repet de cât mai puține ori pentru reușită, și să-mi joc rolul până când cortina va cădea în ropotul de aplauze a celor care mi-au privit viața.

miercuri, 23 aprilie 2008

Am făcut ce mi-am propus. Cred că nu e chiar atât de tragic cum mi-am închipuit. De fapt lumea în care trăim nu ne lasă să facem cum noi am vrea, ci ne dictează , și dacă vede că ne opunem, atunci ne impune. Cum? Măriri de prețuri, majorări la dobânzi, apoi încearcă să mai trăiești dacă poți.
Dar mi-am făcut o scară de priorități, și prioritatea nr.1 pentru mine,este să trăiesc. Apoi mai vreau(pentrucă una din preocupările mele e familia
), să-mi ajut și familia să trăiască.
Restul? Evident, am să mă achit de obligațiile pe care mi le-am făcut, dar în limita posibilităților, și asta nu va fi pentru mine o prăpastie, ci mai degrabă frânghia pe care am ales să o folosesc la trecerea peste prăpastia săpată de mine(ajutată și de alții), având în minte un obiectiv: Limanul de dincolo de ea, de prăpastie. Acolo nu există noțiunea de credit bancar, CAR, sau alt fel de împrumut.
Acolo există data de 15, data de 30, date când în fiecare lună nu mai alerg la bănci cu bănuții câștigați.
E ceva vreme până atunci! Dar știu exact data la care voi putea spune"S-a terminat", sau poate mai bine, " Un nou început".

marți, 22 aprilie 2008

Pentru că titlul blogului este " Gândirea pozitivă" nu mi-am permis să scriu ieri. Ar fi fost totul prea gri. Am așteptat să treacă efectul lăsat de cele trei scrisori primite de la bănci-de pe unde am contractat niște credite, și pe care se pare că îmi este din ce în ce mai greu să le plătesc, și după ce am descoperit conținutul lor, m-am eliberat.
A fost ca teama de moarte, pe care o aștepți. Ști că trebuie să vină, dar nu cunoști exact momentul. După ce ai aflat că nu mai ai mult de trăit, te împaci cu ideea.
Momentul meu s-a consumat, dar nu în ceea ce privește moartea( pentru că între noi fie vorba nu am de gând să dau colțul în viitorii cincizeci și cinci de ani), ci acela al așteptării scrisorilor, pentru că știusem care sunt relațiile mele cu băncile.
Acum am treabă. Am să-mi fac un plan de luptă pentru următorul cincinal.
Carnegie ar fi spus" Trebuie să mă cufund în acțiune, să nu fiu cuprins de disperare!"
O zi bună tuturor!

duminică, 20 aprilie 2008

M-am trezit dimineața devreme. Ochii mei refuzau să se deschidă, doar-doar mă voi întinde la loc în patul meu. Dar pentru mine, chiar dacă e Duminică, e zi lucrătoare.
_Weekend plăcut! strigă cineva după mine, de parcă mi-ar fi tras o înjurătură. Păi din 1990 încoace nu prea știu ce e acela "sfârșit de săptămână". Muncesc la tură. Duminici... când se pică. Nici nu mai știu ce să fac cu ele. Poate să merg la program. În clădirea mică de pe strada Wolffenbutel, atăt de mică și de joasă încât deseori mi se face rău, peste numai 3 ore, vor răsuna melodios cântările Regatului. Îmi place să cânt. Apoi, o cuvântare despre semnificațiile vremurilor pe care le trăim, sau cum să ne păstrăm curați într-o lume imorală, sau cine știe ce schiță or mai fi primit bătrânii să o dezvolte...parcă-i văd pe cei din congregație numai ochi și urechi dând aprobator din cap. Mi-s dragi. Atât de mult se străduie unii să fie conform cu învățăturile Bibliei, trebuie să recunosc-e un adevărat război-
Nu am mai fost la program de mult. De 20 de zile. Lucrez la Carei, fac naveta(destul de obositor), și colac peste pupăză m-am procopsit și cu o răceală de toată frumusețea ,care m-a cam țintuit la pat. Cea mai mare febră 40.2 . Nu am avut așa o febră de când eram copil. A fost interesant.
Mai am 10 zile de Carei, apoi viața mea intră pe făgașul normal.

sâmbătă, 19 aprilie 2008

Am tot citit de o vreme încoace, că x,y sau z și-au făcut blog. Sincer, nici în momentul de față nu văd rostul unui Blog, dar parcă -parcă mă tentează și pe mine.
De ce? Păi de ce! Pentrucă sunt foarte mult timp singură, și poate că acest loc ar putea să fie unul în care să port o conversație cu mine-EU- cea din lumea virtuală.
Este destul de greu să fi singur. Este destul de greu să crezi că ai ajuns singur după ce ai făcut copii care ar trebui să-ți umple viața, după douăzecișidoi ani de casnicie când soțul ar trebui să fie mai tot timpul alături de tine.
Este destul de greu să trăiești totuși cu impresia că ai pretenții prea mari de la ceilalți, să nu ști dacă este doar pretenție sau așa ar fi normal să fie...