Neaţa!
După ziua de ieri, îmi simt capul ca o baniţă.
Afară, într-o zi, trei anotimpuri.
În suflet, plouă cu lacrimi. Ploaie torenţială. Nu am umbrelă.
Nici nu ştiu dacă trebuie să vorbesc despre vreme, sau despre lacrimi.
Ambele dor. Şi ambele nu sunt la locul lor.
Cred totuşi că de mine şi numai de mine depinde cum reaşez lucrurile în viaţa mea.
Dacă nu voi fi atentă la cei care se pretind a-mi fi prieteni, în sufletul meu se va declara cod roşu de inundaţii.
Operaţiunea de salvare va fi extrem de grea. Deeeci, să trec la acţiune!
Prima dată trebuie să îmi construiesc un adăpost, să nu mai permit lacrimilor să-mi umezească sufletul. Apoi, să nu mai deschid uşa oricui, nu de alta, dar unii, prea se cred îndreptăţiţi să intre în sufletul oamenilor cu bocancii plini de noroi.
Eu nu mai vreau să le permit acest lucru!
Şi după ce voi scăpa de şerpi şi năpârci, voi deschide fereastra sufletului, să pătrundă soarele, şi cine ştie... poate că va veni şi un porumbel, cu o frunză de măslin în cioc, să-mi vestească UN NOU ÎNCEPUT!