De ceva vreme încoace, totul pare sa meargă dea-ndoaselea. La locul de muncă în special. Se pare că ne întoarcem în epoca primitivă, când, pentru a supravieţui, unii îi devorau pe ceilalţi.
Veştile privind disponibilizările la CFR pune lumea pe jar. Tupeiştii încep săpăturile. Este vorba despre o ea. Nu vreau să-i pronunţ numele că-mi produce indigestie.
Dacă până mai dăunăzi te aştepta la serviciu cu cafeluţa gata făcută şi îţi mai şi sufla în ea, sa nu te frigi cumva( lasă că te vei arde mai târziu - zice dânsa în gând), acum, născoceşte vorbe denigratoare în faţa şefilor, râzând zgomotos ca o babă în călduri, şi ei, şefii, înghit găluşca.
Păcat!
Au trecut ani când am servit calea ferată cu dăruire, (exces de zel, spunea soţul meu , acum îl înţeleg),
Probema mea este că, mai am două -trei zile, şi voi merge la mare. Ar trebui să fie un motiv de bucurie nu-i aşa? Da ! Dar vecinii mei de palier, vor fi acele cârtiţe care sapă neâncetat pământul de sub mine poate-poate m-oi prăbuşi.
Am luat biletele încă din primăvară.
Pe atunci ne beam cafeaua împreună.
Verificatoarea noastră vine şi ea cu noi. Am auzit o discuţie între două partenere de concediu. Una dintre ele, printre gâlâituri şi râsete isterice, propune celeilalte. " Hai s-o înecăm! Om la apă! "
Mai am o problemă. Printre privirile reci ale şefului, ironiile blondei( să nu credeţi că e vorba de Udrea, fiecare unitate are dreptul la o blondă ), sau tentativele conciliante ale unor falşi împăciuitori, mă gândesc dacă nu cumva eu sunt problema. Nu pentrucă nu aş avea dreptate. Dar citesc atât de multe lucruri, şi rămân doar la nivelul de teorie.
Am citit o replică odată, o replică pe care trebuie să mi-o însuşesc!
" Nimeni nu loveşte un câine mort!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu