La un moment dat, într-un fel sau altul, cineva va greşi faţă de noi.

Primul gând care ne trece prin minte probabil, este acela că niciodată nu-l vom putea ierta.

Lumea noastră se clatină şi instantaneu mintea noastră creează planuri de răzbunare.

Urzind planuri, căutăm scuze...poate ştim că nu e tocmai bine să ne răzbunăm dar n-am vrea să permitem situaţiei să se repete.

Mai există şi acea durere creată de regretul că acea situaţie s-a produs.

Evident, este alegerea noastră dacă-l vom ierta sau nu, dar am vrea să fie din nou ca înainte.

Apoi, pe nesimţite ne lăsăm abandonaţi în braţele iertării şi uitării.

Cum ar trebui să fim având în vedere faptul că suntem persoane care manifestăm empatie?

Faţă de noi înşine, manifestăm o nesfârşită îngăduinţă. Suntem dispuşi să ne iertăm , suntem dispuşi să ne înţelegem...

Dar oare ce înseamnă iertarea?

Ar putea fi ea confundată cu toleranţa?

Chiar dacă acceptăm un anumit comportament cred că cel mai bine ar fi dacă am încerca să înţelegem de ce s-a întîmplat aşa. Lucrurile se pot schimba.

Nu sunt sub nici o formă însă de acord cu disimularea.

Am pătimit din cauza ei şi am învăţat că prefăcându-mă că totul este în regulă doar pentru a face impresie bună sau pentru a evita unele neplăceri, durerea încolţită în inimă devine acută.

Am răbufnit când aş fi vrut mai puţin să se întâmple aceasta.

Atunci, dacă aş fi fost suficient de sinceră şi aş fi ales calea dialogului, aş fi evitat o sumedenie de neplăceri.