Mă ia cu frisoane... dar în tot răul este şi un bine. Bine e pentru mine că în cazul acestui atac de panică (tocmai am făcut unul) mi-am întărit convingerea că atacurile de panică se nasc pe fondul nerăbdării. Deci, 4336 este numărul trenului pe care a trebuit să-l deservesc. Lume destul de multă. Aproximativ 40 persone. Dacă eram în gara mare ar fi fost o jucărie. Dar aici, în gara mică calculatorul gândeşte foarte greu. " Grea aritmetica asta!" aud o remarcă răutăcioasă...nu m-am putut răbda! " Greu că veniţi toţi deodată!" - apoi mi-am continuat munca... Azi, m-am gândit pentru prima dată că nu-mi place detaşarea în gara mică. E doar începutul lunii, şi e perioada în care oamenii îşi fac abonamente. Apoi va fi mai uşor. La urma urmei e vorba doar de o lună...
Este adevărat că banii au putere. Cu bani îţi poţi cumpăra o casă frumoasă, o garderobă elegantă şi un mobilier luxos. De asemenea, poţi cumpăra admiraţie, supunere sau flatări şi chiar poţi lega câteva prietenii trecătoare cu oameni ce sunt gata să-ţi facă pe plac. Dar cam asta e tot ce poţi realiza. Lucrurile de care avem cea mai mare nevoie nu pot fi cumpărate cu bani — iubirea unui prieten adevărat, pacea minţii, timp, odihnă, cultură şi multe, multe altele. Dar sănătatea? Poate fi ea cumpărată cu bani? Dar oare poate fi pierdută sănătatea din cauza îngrijorărilor cauzate de problemele financiare?
Pentru unele persoane viaţa adevărată înseamnă un trai de lux si plăceri. Când acesta toate se vor termina, viaţa lor va fi un nonsens. Pentru alte pesoane, dorinţa de a atinge mereu un standard se transformă într-un câmp de bătălie, unde la fiecare pas vei găsi o mină gata să explodeze. . Atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, banii reprezintă mijlocul de a atinge ţinta dorită. În această situaţie, cred că ar fi înţelept să ne gândim ce vom alege: Banii sau viaţa! Dacă vom şti să echilibrăm lucrurile însă, vom putea alege Banii şi viaţa, doar să le punem pe scara potrivită în ierarhia priorităţilor.
Auzim de multe ori acest lucru. "Te iubesc dacă eşti cuminte, dacă mă iubeşti şi tu, dacă...dacă..." Ea nu spune asta pentrucă nu ştie să vorbească. Ea nici nu arată asta...ea iubeşte necondiţionat.De câte ori ne întoarcem obosiţi de la muncă, ne aşteaptă privindu-ne galeş, îşi pune căpşorul pe lăbuţele din faţă şi când ne apropiem de ea se zbenguie fericită împrăştiind urechi şi limbuţe. Dacă ar putea vorbi în mod sigur ne-ar ura cel mai sincer "Bine ai venit" Este vorba de Issa, căţeluşa noastră, pe care o iubim şi noi din toată inima!
Cainele este singura fiinta de pe pamant care isi iubeste stapanul mai mult decat pe el insusi ” ( John Billings )
Odată m-am rătăcit printre fluturi... Mai târziu s-au rătăcit şi ei . I-am căutat dar...nu mai erau. Doar i-am simţit. Am alergat într-acolo. Am vrut să le dau drumul. Ei se zbăteau în interiorul meu. Odată, mi-am pierdut sentimentele pe drum...de iubire, de ură, de bucurie sau tristeţe... M-am întors din drumul meu. Doream să le găsesc! Eram un recipient golit de sentimente. Doar blânzii fluturi se zbăteau cerşind eliberarea... În lada prăfuită a minţii mele am descoperit cheiţa... Ivărul scârţâia de oboseală... Soarele meu şi-a aruncat vre-o două raze calde, şi iată... roiuri se îmbrăţişează cu blândul zefir. Au început să-mi crească aripi... ...de fluture!
Fericirea mi-a bătut cu degetul la fereastră... . N-am reuşit să o văd. Cineva îmi aşezase vălul tristeţii pe faţă.
Bucuria, a încercat uşa... . N-a putut să intre. Ivărul era tras.
Mi-am făcut loc printre gânduri încercând să mă apropii, dar aisbergurile mi s-au împotrivit înconjurând corabia vieţii.
Credeam că s-a terminat! Mă simţeam ca femeia legendarului Lot, când transformată într-un stâlp de sare fiind, îşi aştepta sentinţa...
Nu ştiu pe unde a intrat. Pe gaura cheii poate...
Simt cum îmi invadează fiinţa...
sloiurile încep să se topească încetişor, cu o adiere de zefir vălul ce îmi acopere faţa se înalţă diafan, dezintegrându-se...
Deschid ochii, ridic privirea şi în faţa mea zăresc o siluetă. Eşti TU!
A iubi înseamnă a ierta, dar oare a ierta înseamnă a iubi? Putem să trecem oare cu uşurătate peste resentimente, orgolii sau greşeli? Putem oare să iertăm cu adevărat? Simţim că ni se face o nedreptate atunci când greşind nu ni se mai acordă o şansă dar noi la rândul nostru putem ierta? De ce ni se pare greu să iertăm dar aşteptăm iertare? Cine dintre noi nu a simţit durerea provocată de o nedreptate? Probabil că cineva în care am avut încredere a divulgat un secret . Poate că remarcele necugetate făcute de un prieten apropiat ne-au rănit "iremediabil" Ori poate că un tratament dur din partea unei persoane pe care o iubeam sau în care aveam încredere ne-a făcut răni adânci. Când au loc asemenea lucruri, probabil că reacţia noastră naturală este să ne supărăm. Am putea fi înclinaţi să nu mai vorbim cu persoana care ne-a jignit, evitând-o, dacă este posibil, cu desăvârşire. Uneori, poate trăim cu impresia că iertând, facem o favoare celui pe care îl iertăm. Nutrind însă resentimente, sfârşim prin a ne răni singuri. Evident, faptul de a-i ierta pe alţii când greşesc împotriva noastră nu înseamnă a tolera sau a minimaliza ceea ce au făcut şi nici nu înseamnă a-i lăsa să profite de noi. Nu vom putea niciodată să iertăm pe deplin .
Următoarea cugetare m-a pus pe gânduri şi m-a îndemnat la acţiune: "Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei care te-au insultat” -Napoleon Bonaparte
Azi blogul meu împlineşte doi anişori.
