A fi învingători nu înseamnă a nu cădea niciodată.
A fi învingători înseamnă, să ne putem ridica ori de câte ori am căzut.
Şi nimeni nu ne va judeca cu sinceritate în funcţie de căzăturile avute, dar mulţi vor vorbi apreciativ despre faptul că ne-am ridicat atunci când nimeni n-ar fi crezut că o vom face.
Dar oare avem nevoie de ceva miraculos pentru a deveni învingători?
Miracolul se găseşte în fiecare dintre noi:
În primul rând trebuie să ne dorim acel "ceva" pentru care luptăm, apoi, vom avea încredere deplină în puterea din noi.
Ne mai rămâne ceva de făcut?
Da! pentru ca visele noastre să devină realitate, trebuie să acţionăm.
Să vedem în fiecare obstacol o piatră de hotar. Să le acceptăm drept provocări una câte una.
Să nu ne împiedicăm în reuşitele altora, mai bine să învăţăm de la ei. Să avem puterea să râdem, să iubim, să dăruim...
Să fim învingători!
Putem alege să fim leneşi, sau putem alege să fim ambiţioşi.
Putem alege să controlăm acţiunea sau putem lăsa să ne-o conducă altcineva.
Putem alege să nu ne fie frică sau ne putem lăsa cuprinşi de teamă.
Un lucru însă este cert: Trebuie să navigăm pentru a avea succes. Cât timp corabia vieţii va fi ancorată nu vom înainta. Şi dacă nu vom înainta nu vom ajunge la limanul dorit.
Putem alege să facem un prim pas. Un pas odată, un prim succes!
Adesea însă, primul nostru succes este acela de a ne asuma un risc... Trebuie să recunoaştem că nu putem avea totul. La ceva trebuie să renunţăm.
Să învăţăm să cântărim valoarea lucrurilor conştienţi fiind că lucrurile cu valoare mai mare cer sacrificiu pe măsură.
Cum ştim, gândurile noastre preced faptele.
Primul gând cu care ne trezim dimineaţa şi ultimul când mergem seara la culcare să fie - VOI REUŞI!
Am auzit de curând o povestioară despre nişte broscuţe care trăiau într-o comunitate pe un lac renumit.
Îşi propuseseră ele, aşa, într-o zi, să organizeze un concurs de căţărat pe turnul de la marginea lacului. Câteva broscuţe temerare s-au înscris la concurs.
Broscărimea curioasă se adună în jurul turnului.
Începe marea şuşoteală: " cât de înalt este? cât de periculoasă este încercarea de a escalada un turn atât de înalt? cât de periculoasă este întrecerea, cât de obositoare va fi încercarea?"
S-a dat startul!…
Broscuţele au început sa se caţere vioaie, însă de jos se auzeau vocile spectatorilor, unii prieteni, alţii necunoscuţi, care strigau plini de teamă:
- N-are rost, este prea înalt!
-Opriţi-vă, sunteţi în pericol, o să cădeţi!…
Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau cursa…
Una singură se căţăra cu încăpăţânare mai departe. Nu voia cu nici un chip să renunţe!… Ea a fost singura care nu s-a oprit până când nu a ajuns în vârful turnului.
Toate celelalte broscuţe si spectatorii au vrut să afle cum a reuşit.
Unul dintre spectatori s-a dus la broscuţă s-o întrebe cum de a reuşit sa facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului… Aşa se află că broscuţa învingătoare era surdă!…
Cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le purtăm în suflet pot fi răpite la auzul remarcilor negative şi pesimiste.
Dacă Satan Diavolul ar fi fost în situaţia să-şi scrie fericirile, ele ar fi sunat cam aşa:
-- Fericiţi sunt cei prea obosiţi, prea ocupaţi sau prea distraşi ca să se mai reunească cu ceilalţi credincioşi pentru instruire în fiecare săptămână – ei sunt cei mai buni lucrători ai mei.
--Fericiţi sunt acei creştini care aşteaptă să li se ceară şi pretind să li se mulţumească – îi pot folosi.
--Fericiţi sunt cei ce se supără cu uşurinţă şi nu mai merg la biserică – ei sunt misionarii mei.
--Fericiţi sunt făcătorii de necazuri – ei vor fi numiţi copiii mei.
--Fericiţi sunt cei ce se plâng – cuvintele lor sunt muzică pentru urechile mele.
--Fericiţi sunt cei plictisiţi de ticurile şi greşelile vorbitorului – căci ei nu rămân cu nimic din instruirea publică.
--Fericiţi sunt cei ce bârfesc – căci ei vor cauza zarvă şi dezbinări care îmi plac.
--Fericiţi sunt cei prea sensibili – căci ei se vor enerva în curând şi vor pleca.
--Fericiţi sunt cei care nu-l onorează pe Dumnezeu cu lucrurile lor de valoare – căci ei mă ajută pe mine.
--Fericit este cel ce pretinde că-l iubeşte pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său – căci el va fi unit cu mine pe veci.
--Fericit eşti tu care, citind aceste cuvinte, te gândeşti că se referă la alţii – şi pe tine te-am prins!
Îţi poate distruge fericirea şi nărui speranţa.
A fost definită drept o otravă mintală şi un duşman al raţiunii.
Se spune despre ea că este mai periculoasă decât cea mai gravă boală fizică.
Da, teama este o emoţie puternică.
Este ea însă întotdeauna dăunătoare?
Imaginează–ţi că te afli la volanul unei maşini pe un drum pe care nu–l cunoşti. Drumul urcă printre munţi şi încep să apară serpentinele. Se lasă întunericul şi odată cu el încep să cadă fulgi mărunţi de nea. Maşina derapează uşor, iar tu îţi dai seama că acolo unde te afli drumul începe să fie alunecos. Devii foarte atent. Conduci cu multă atenţie. La orice curbă alunecoasă, te gândeşti că ai putea pierde uşor controlul maşinii şi să te prăbuşeşti în valea de dedesubt. Şi cine ştie ce pericole te mai pândesc în întuneric!
În timp ce prin minte îţi trec gânduri ca acestea, gura ţi se usucă şi bătăile inimii se accelerează uşor. Eşti foarte lucid. Indiferent de lucrurile la care te gândeai mai înainte, acum te concentrezi în exclusivitate la sarcina de faţă: să nu ieşi de pe carosabil şi să eviţi un accident.
În sfârşit, drumul coboară şi începe să fie iluminat, încordarea dispare. Te destinzi şi respiri uşurat.
Atâta teamă pentru nimic! Dar a fost într–adevăr pentru nimic? Nu chiar.
Este normal ca în asemenea împrejurări să existe o nervozitate raţională; ea ne face vigilenţi, precauţi.
Dar există o deosebire între o frică sănătoasă şi panică.
În timp ce frica sănătoasă ne poate ajuta să nu facem ceva nesăbuit care ne–ar aduce prejudicii, panica bătătoreşte drumul spre dezastru.
Din exemplul de mai sus, conducându-ne viaţa printre serpentine, să fim cu băgare de seamă atunci când vom alege să ne temem de pericole sau ne vom panica la apariţia lor alunecând în "valea de dedesubt" .
Odată şi odată, în mod dureros avem nevoie de mângâiere şi încurajare.Aceasta pentru că există atâtea lucruri în viaţă care ne pot aduce întristare.
S-ar putea ca părinţii să lucreze din greu şi să încerce a se îngriji bine de copiii lor. Dar, în timp ce copiii cresc mari, ei ar putea să devină răzvrătiţi şi să pricinuiască necazuri şi griji nenumărate părinţilor lor.
La locul său de muncă, un om ar putea deveni obiectul unei nedreptăţi. Deşi cinstit şi conştiincios, el ar putea să nu fie promovat, ba mai mult decât atât, să fie exploatat.
Un altul ar putea fi deprimat datorită unei boli care-i cauzează slăbiciune sau unui accident care-l face infirm. Omul nu mai poate face lucrurile care au contribuit în mare măsură la fericirea sa. S-ar putea să fie obligat să-şi aline chinurile intense cu calmante puternice.
Si cine dintre noi n-a fost cuprins de întristare profundă din cauza morţii unui prieten apropiat sau a unei rude? Ne-am putea simţi cu totul neajutoraţi, părăsiţi şi deprimaţi.
Multe lucruri ar putea să ne descurajeze!
În această situaţie, haideţi să avem oricând un umăr disponibil pentru aproapele nostru!
Nu este oare fericirea dorinţa noastră a tuturor? Indiferent care ne este vârsta, naţionalitatea sau situaţia în viaţă, dorim să fim fericiţi. Fericirea însă, sporeşte atunci când este împărtăşită, prin urmare vom fi fericiţi atunci când îi vom vedea fericiţi pe cei din jurul nostru. Şi când există printre membrii familiei această bunăstare cunoscută sub numele de fericire, nu este oare adevărat că adversităţile inevitabile ale vieţii sunt mai uşor de înfruntat şi mai suportabile? Cine va spune astfel că fericirea vieţii familiale nu este ceva demn de dorit?
Într-adevăr, chiar şi în această lume haotică, viaţa de familie poate fi foarte încântătoare. E drept că ea presupune multă muncă, grijă şi sacrificiu. Dar care sunt familiile care nu recunosc faptul că bucuriile cu care sunt răsplătite merită toate aceste eforturi?
Însă oricât de încântătoare poate fi viaţa de familie, familia cu adevărat fericită este astăzi un caz de excepţie. Desigur, orice familie îşi va avea „înseninările“ şi „înnorările“ ei; nimeni nu este imun în faţa problemelor. De pildă neînţelegerile vor tulbura fericirea unui cămin dacă li se îngăduie să persiste.
La nervozitate şi iritabilitate mai pot contribui şi alţi factori cum sunt îmbolnăvirile sau presiunile la locul de muncă. Acestea pot genera cuvinte şi acţiuni regretabile, care la rândul lor, pot duce la resentimente şi, în consecinţă, la relaţii încordate.
Astfel problemele, fie mari, fie mici, sunt soarta comună a familiilor. Atunci merită să reflectăm asupra fericirii din familiile noastre .
Să contribuim cât putem de mult la fericirea ei, altfel, ne-am putea compara cu cel ce-a construit o casă frumoasă, apoi o lasă în paragină.
