Viaţa merge înainte

Pe măsură ce îmbătrânim au loc multe schimbări.

Slăbiciunea fizică ne subminează vitalitatea.
Privind în oglindă descoperim riduri noi şi părul încărunţit.
Uneori şi memoria ne joacă feste...
Copiii se căsătoresc, sosesc nepoţii...relaţii noi.

Întregul curs al vieţii pare să se fi schimbat dar parcă nimic nu ne afectează mai mult decât zborul puilor noştri din cuib.

Schimbarea rolurilor pretinde adaptabilitate.
Privind la toate acestea se accentuează ideea de bătrâneţe.

Suntem fericiţi când vedem cum vlăstarele noastre devin adulţi dar parcă niciodată nu putem accepta că ei, copiii noştri, sunt pregătiţi să trăiască independent de noi.
Ne simţim singuri, poate chiar abandonaţi.

Deşi ne asigură de iubirea lor avem impresia că totul este doar un stereotip.

Puţini dintre noi realizăm că a creşte copii înseamnă a ne pregăti pentru ziua când vor pleca.
Nu conşientizăm acea zi!

Însă a-i opri din zbor, cred eu, înseamnă a le tăia aripile...
N-ar fi corect aşa ceva...
Ei trebuie să fie liberi!
Liberi cum am fost şi noi la vârsta lor, când poate părinţii noştri au avut aceleaşi sentimente...
Când copiii ajung să fie independenţi, iubirea rămâne.
Când ei pleacă de acasă, acelaşi dor care ne bântuie pe noi părinţii nici lor nu le dă pace.
Un lucru este cert:- Indiferent care ar fi situaţia noastră, TREBUIE să înţelegem că viaţa nu se sfârşeşte odată cu plecarea copiilor din casa părintească.