Nu ştiu de ce, dar mi se pare atât de timidă...
Se codeşte ca o fată fecioară înainte de noaptea cea mare. Poate din pricina puţinelor grade de afară.
O aştept de mult.
Aproape am uitat că există.
Aud foşnetul rochiei picurate cu alb şi albastru şi clinchetul clopoţeilor în adierea vântului...
Până şi de gâze-mi este dor!
Atâta răceală m-a cam pleoştit.
Mă apropiu timid de fereastră, trag perdeluţa, deschid larg ochii şi o privesc.
Ea, trage cu ochiul la mine în casă. Îi surprind un zâmbet. S-a văzut.
Da, Primăvara şi-a văzut imaginea răsfrântă în oglinda sufletului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu