Asta e rău?

Unii spun că privesc prea mult în trecut. Asta poate pentrucă, de câte ori privesc trecutul plâng. Azi bunăoară, mi-am amintit cum in ciasa a IV-a fiind, la ora de mate , învățătoarea m-a întrebat de ce nu am caiet cu pătrățele.
I-am răspuns cu inocența unui copil de 10 ani, că întrucât tatăl meu băuse toți banii, mie nu mi-au rămas nici măcar pentru un caiet.
Poate că unii dintre colegi au râs.
Erau pe strada noastră două case neconectate la rețeaua de curent. Una era a noastră. La lumina slabă a lămpii cu petrol, citeam carte după carte.
La biblioteca comunală se făcuse un clasament cu cei mai buni cititori. Eram de departe prima. Și asta cred că mi-a salvat viața.
Nu aveam timp să văd cum mama ascundea în pumni bucata de pâine din care mânca( mai târziu am aflat că era din porumb), să-mi ajungă mie pâina de grâu , nu înțelegeam de ce îi erau zdrențuite degetele de la mâini, apoi am aflat că lucra la "pușcat" prune la un C.L.F. pentru 2-3 lei . Era singura care mai aducea un venit în casă. Și nu știu cum făcea, dar eu aveam și pâine și lapte și ouă, tata mânca mamaliga multă cu pește, pește pe care-l prindea cu undița la o baltă din apropiere(era cam singurul venit pe care îl aducea în casă, asta dacă nu se întâmplă să-l vândă pe-un deț de pălincă).
Acum mă gândesc : Oare cu ce trăia mama? Nu mi-o amintesc așezată la masă.
A muncit mult săraca mama.
Acum e pensionară, și se mândrește cu fabuloasa pensie se 170 lei dar o bună parte din ei, se duc pe curent.
Acum are curent electric in casă.

Ce nu te doboară te face mai puternic

"Ce nu te doboară te face mai puternic" Nietzsche
Pentru început să stabilim,ce înseamnă să fi puternic.
Înseamnă oare să fi puternic atunci când dai cu pumnul în masă?
Înseamnă oare să fi puternic atunci când dai cu pumnul în ea sau el(după caz)?
Înseamnă oare să fi puternic atunci când dai cu el, cu pumnul, în sacul de box la sală?
Înseamnă să fi puternic când ridici vocea încercând astfel să-i acoperi pe toți?
Sau când găsești fără să cauți cuvinte jignitoare , în felul acesta împroșcând cu noroi în unii sau alții...
Asta să fie oare puterea?
Dar,ce nu ne doboară?
Am citit o istorioară a unui copac puternic, cu rădăcina adânc înfiptă în pământ.
Au venit furtuni puternice, vijelii, ploi, chiar și uragane. dar nimic, nimic din toate astea, nu au reușit să-i facă nimic.
Într-un târziu a apărut un șir de termite. Atât de mici, încât nimeni nu s-ar fi gândit vreodată cât pot fi de ofensive.
Acestea l-au dărâmat!
Apoi s-a făcut comparație cu omul, omul puternic pe care o furtună sau o ploaie torențială nu-l poate dărâma.
Dar grijile, aceste mici termite ale vieții, multe fiind, pot foarte ușor să-l dărâme, precum copacul cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.
Și dacă între termite se mai strecoară și pumnul și vorba, succesul e garantat.
Apoi mi-am imaginat, cum fiecare dintre noi, am putea fi pentru copacul puternic din celălalt , poate chiar salvarea.
Și nu cred că s-ar cere prea mult de la noi.
Doar o mică rămurea , cu ajutorul căreia să deviem traseul acelor termite.

" Curajul,nu înseamnă puterea de a merge mai departe, ci de a merge înainte când nu mai ai putere"
"Când nu-ți mai rămâne nimic decât Dumnezeu, vei vedea că Dumnezeu îți este suficient"
" Este mai bine să fi pregătit pentru o ocazie pe care nu o vei avea, decât să ai o ocazie și să nu fi pregătit"
"Atitudinea, îți determină altitudinea"
" Niciodată nu poți fi fericit, dacă te vei mâhni văzând că altul e mai fericit decât tine"
"Când vezi câți sunt înaintea ta, gândește-te câți sunt în urma ta "
"Nu murmura că nu capeți ceea ce-ți dorești.Fi mulțumit că nu capeți ceea ce meriți"

Puiul de Husky

Ne-a atras ca un magnet.Au fugit in goana mare spre el.Era micut si jucaus.
Am simtit o durere puternica in piept.Tocmai primisem o lovitura .Nu era de la Husky.M-a lovit o masina in timp ce ma indreptam spre cusca acelui caine dragalas.M-am strecurat printre scuzele femeii de la volan si avalansa de multime,apoi, am inceput sa plang. Am depins de o fractiune de secunda.
Sufar de anxietate de sapte ani, timp in care zi cu zi ma chinuia teama de moarte. Si cand te gandesti ca poate dura doar o clipa...
Trebuie sa va marturisesc, ca in acel moment,m-am simtit aproape de vindecare.
Mi-am dat seama ca, e mai mare chinul fobiei, decat moartea. Si in timp ce moartea nu depinde de noi,putem controla atat anxietatea cat si caracteristicile ei.

De ceva vreme încoace mă tot pregătesc să mai scriu câteva rânduri, dar nu se potrivește sub nicio forma titlul blogului cu starea mea.
De unde atâta "gândire pozitivă" când simt biciuielile problemelor de zi cu zi mai ceva ca -n iernile geroase crivațul? Și parcă nu mai e nicio ramură cât de uscată să fie ea, de care să mă prind când mai-mai să mă doboare. Și simt atât de puternic gerul... Nu m-am pregătit de o iarnă a sufletului atât de crâncenă!
Mă simt ca-n vremea copilăriei, când iarnă fiind , aveam mereu picioarele umede din pricina încălțămintelor nepotrivite sau poate prea stricate să le mai port în umezeala de afară.
Așa e și-n sufletul meu.
O furtună de probleme, și iată-mă, total nepregătită. Nu știu cum să mai înaintez...atâtea troiene, noianuri de nămeți , iar eu îmi simt obrajii biciuiți de crivăț, și sufletul aproape îmi îngheață. Simt că mă contopesc încet cu umezeala...nici nu știu ce e!
Chiciură? Zăpadă? Sau poate lacrimi...
M-a prins iarna nepregătită... ...

Am plâns...

Azi am privit o clipă înapoi, să-mi fac un calcul al pierderilor mele. Apoi am renunțat, deoarece erau extrem de mari.Dar totuși am plâns. În hohote am plâns. Nu am plâns pentru pierderile materiale pe care le-am avut, deși nu erau de loc de neglijat. Am plâns pentru că am crezut că am ceva, dar de fapt a fost doar o impresie. Am crezut că am prieteni, și de fapt nici nu cred că i-am avut. Am pierdut ceva, ce nici nu am avut.
E mult? E puțin?

Actorul sau spectatorul propriei noastre vieți?
Această întrebare mi-a trecut recent prin minte, și într-un moment de singurătate bunul simț m-a îndemnat să reflectez foarte serios la această problemă.
Am început să analizez ce înseamnă să fi actor, și nu mi-a fost foarte greu să definesc aceasta atâta vreme, cât nu chiar atât de mult, jucam pe scenă(e drept într-un teatru de amatori), propriile-mi roluri. Este ușor să fi actor când scenaristul este altcineva, și când mai ai și un regizor bun , e de-a dreptul relaxant.
Dar cănd ești obligat să-ți scri scenariul? Să gândești regia? Să mai și joci?
Ei bine- cred că este chiar mai ușor. Noi ne scriem propriile scenarii, așa cum dorim noi , și este inadmisibil să jucăm rolul vieții noastre scris, sau dictat de alții.
M-am gândit de câte ori am greșit la scris, la repetiții și chiar pe scenă. M-am gândit de câte ori ,doar am privit cum viața trece pe lângă mine, fără să fac o corectură măcar, chiar dacă eram conștientă că o ia într-o direcție greșită.
Apoi, am hotărât să rescriu scenariul vieții mele, să repet de cât mai puține ori pentru reușită, și să-mi joc rolul până când cortina va cădea în ropotul de aplauze a celor care mi-au privit viața.