N-am putut spune despărţire, pentru că nu e!
I-am spus depărtare...
Au plecat lasând în urmă doar amintiri. Amintiri frumoase. Într-un cadru organizat-aşa cum şi ei erau de altfel, extrem de organizaţi- s-a citit scrisoarea de "La revedere". Am încercat să privesc în jur dacă cineva avea ochii în lacrimi dar nu am văzut nimic.Ochii mei erau inundaţi de lacrimi. N-aş fi vrut să plâng dar nu m-am putut abţine. Mi-erau atât de dragi... atât de sinceri, atât de profunzi şi totuşi atât de transparenţi încât li se vedea fiecare bătaie a inimii. Şi nici una, nicio bătaie nu era pentru ei. Poate câte o bătaie a unuia pentru celălalt, pentrucă nu demult deveniseră soţ şi soţie.
Un cuplu cum rar întâlneşti.
Ştiau să iubească. Am învăţat multe de la ei. Am învăţat spre exemplu,ce înseamnă să dăruieşti, ce înseamnă să iubeşti, şi am mai învăţat să nu trăiesc doar pentru mine...
Acum au primit o nouă repartiţie.
Patruzecisiceva de inimi îi aşteaptă, să înveţe să bată împreună unele pentru altele, apoi să dea viaţă altor trupuri vlăguite, pentru ca mai târziu,să dăruiască , să iubească şi să nu trăiască doar pentru sine.
Mă bucur că i-am cunoscut.
Şi le mulţumesc că m-au ajutat să renasc din propria-mi cenuşă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu