joi, 31 decembrie 2009

E seară...

E seara de Anul Nou!
Fără o semnificaţie deosebită pentru mine. Cumpăna dintre ani? Şi ce dacă? La fel poate fi cumpăna dintre zile, cumpăna dintre ore sau...cumpăna dintre minute...
O clipă doar! O clipă ...
Unii îşi fixează obiective pentru anul următor. Mulţi o fac sub impulsul momentului. Puţini pot să le ducă la bun sfârşit!
Adevărul este că obiective trebuie să ne fixăm mereu. Şi ele să fie realiste. Să ne cunoaştem atât capacităţile cât şi limitele noastre, şi să acţionăm în consecinţă.
Am putea să ne fixăm obiectivul de a fi mai buni, de a citi Biblia regulat, de a respecta poruncile din ea...
Am putea să ne amintim de faptul că Isus s-a jertfit pentru noi şi să-i dăruim şi noi puţin din timpul nostru...

miercuri, 30 decembrie 2009

An vechi


Mai zilele trecute am citit o postare în care Cristake spunea despre anul care trece "ducă-se învârtindu-se" iar într-un comentariu recent Zam Fir Pop zicea: "să-ţi fie 2009 cel mai negru an din viaţă!". Credeam că s-a terminat. Dar nu a fost să fie... Luni seara, în urma deciziei mele de a nu mai folosi Xanaxul şi Anxiarul drept salvarea zilelor mele negre, am leşinat de trei ori. Organismul meu s-a răzvrătit. A venit salvarea, am ajuns la spital, patru medici m-au verificat. Decizia finală: "Sevraj". Nu am trăit o astfel de zi niciodată în viaţa mea. A fost o zi neagră de-a dreptu'. Vin cu o mare rugăminte. Oameni buni! Vă rog din toată inima mea! Nu folosiţi nimic, nici o substanţă care creează dependenţă! Este adevărat, uneori este necesară folosirea unor medicamente de genul celor amintite mai sus , dar strict la indicaţia specialistului şi strict pe perioada indicată de el. Învăţaţi să luptaţi cu propriile trăiri, indiferent cât de grea pare să fie viaţa. Implor o lume întreagă! Nu folosiţi nici o substanţă pentru rezolvarea problemelor! Acum, după zece zile fără Xanax şi a cincea fără Anxiar, în dimineaţa aceasta am putut spune cu uimire că după ani de zile îmi simt mintea limpede. Mai am praguri de trecut, dar acesta a fost cel mai înalt. M-am lovit rău, dar asta m-a coborât cu picioarele pe pământ.

duminică, 27 decembrie 2009

Buna dimineata

Am intrat să vă salut. Şi poate să vă invit la o cafea.Apoi m-am uitat în jur...gânduri, dorinţe, trăiri...îmi place lumea aceasta. Îmi place colţişorul meu de blog. Aici pot să plâng, să râd, să trăiesc... Aici oricine poate să trăiască în felul lui, să spună ce simte fără să-i fie teamă de critici şi fără să-i sară inima din piept din pricina emoţiilor. Este căsuţa în care dacă vrei laşi să intre pe oricine, sau închizi uşa pe dinăuntru şi-ţi poţi plânge singur amarul sau dimpotrivă te poţi bucura aşa cum îţi place.
Eu mulţumesc celor care au fost alături de mine încurajându-mă să merg mai departe, să accept viaţa aşa cum e!
O zi buna!

miercuri, 23 decembrie 2009


Nu ştiu alţii cum sunt... Nu vreau să scriu un fragment din "Amintirile " lui Creangă. Vreau să scriu o realitate pe care o trăiesc, şi nu ştiu dacă e bine sau nu, dar poate cineva mă însoţeşte în gânduri, sau poate mă mută pe un alt teren. Acela al acceptării. Aveţi băieţi de douăzeci de ani? Şi dacă da cum sunt băieţii voştri? Al meu este un rebel, şi eu sufăr pentru asta. Student în anul doi la Automatică şi Calculatoare, ingineria sistemelor-aş zice că e bine dacă nu ar avea vreo trei restanţe care nici măcar nu-i dau bătăi de cap Acasă- doarme, mănâncă şi stă pe net( nu-mi amintesc să facă altceva) Activitate extrafamilială ( un patron de la o firmă îl foloseşte-zic eu, adică trage pe el zi cu zi şi îi mai aruncă căte un 50 de-o ieşire) În oraş- iese în fiecare seară. Cred că şi aşazişii prieteni profită de pe el la max. Doarme până-i răsare soarele pe burtă. Ba nu! Până începe să apună din nou. Îl văd bucuros doar atunci când trebuie să iasă. În rest... Am greşit oare undeva? Oare unde am greşit?!

luni, 21 decembrie 2009

Citisem pe un blog o postare recentă, ceva despre a nu mai vorbi despre gândirea pozitivă. Automat m-am gândit la blogul care poartă acest nume, unde de multe ori refuz a scrie ce mă frământă, tocmai pentru că nu s-ar potrivi postările cu numele lui.
De data asta musai să scriu!
Musai în primul rând datorită reuşitelor mele.
Puţină lume ştie că de şapte ani mă confrunt cu o minunăţie de tulburare afectivă, şi tot de atunci mă îndop cu felurite benzodiazepine scrise de medicul de familie.
O bună şi dragă prietenă, în urmă cu ceva vreme aproape m-a luat pe sus în urma recidivelor în ceea ce priveşte tratamentul pe care-l fac. Nu mă simţeam bine de loc, aşa că ...am ajuns la specialist. Evident că nu mi-a strâns mâna să mă felicite. Mi-a spus verde-n faţă ce iau, de ce iau şi cum ar fi trebuit să iau medicamente, apoi m-a ameninţat cu internare, perfuzii şi alte delicatesuri.
Asta după 7 Ianuarie. Dar aceasta este ziua cu numărul şase de când nu am mai luat nici un Xanax-acea nenorocire care mi-a pricinuit atâtea stări de rău, mai multe decât crizele de fiară ale colegei mele de birou!
Acum sunt happy!
Dacă nici azi sau mâine nu intru în sevraj, mâine la ceas de seară voi lua toate blisterele cu "tabletuţele minune", le voi desface bucată cu bucată, apoi voi trage apa peste ele!
Mai am apoi de lucrat niţel cu încă un soi de medicament, dar sunt sigură că anul care vine mă va găsi puţin mai încrezătoare în mine!

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Tulbure perioadă! Născusem nu de multă vreme. Pe 23 Nov. 1989. Stăteam ore întregi cu urechea lipită de aparatul de radio care ne vestea eliberarea. Pentru mine însă, fiecare veste răsuna ca un clopot: eliberare, durere, lacrimi sau moarte. Înfăşurat într-o păturică rodul dragostei noastre scâncea. Nu ştiu dacă de foame, sau încerca să mă încurajeze. Tatăl lui ar fi venit acasă de nu era acea nebuloasă. Militar în termen, îşi aştepta ordinul de lăsare la vatră. Copilul care scâncea lângă mine, îl chema ca întreţinător de familie. N-a fost să fie. Aveam ochii înroşiţi de lacrimi. Speram să se termine totul dar a venit data de 22, apoi 23... n-am crezut că-l voi mai vedea vreodată. Am urmărit "Revoluţia" pas cu pas. Cu teamă, cu speranţă, cu durere...atâţia oameni au murit atunci! Pe masă stătea de mult uitată coca frământată pentru cozonacii de crăciun. Într-un colţ al camerei stătea aruncat un brad...din cutiuţa radioului încep să răsune primele cântece într-o Românie liberă. Au trecut douăzeci de ani de-atunci, dar şi acum îmi răsună în urechi..."Timişoara, Timişoara, Timişoara". Moşi Crăciuni cu barbă adevărată... dar mai mult decât toate, Loredana Groza îmi cânta acel cântec, pe care-l simţeam cu toată puterea mea: " Bună seara iubito te-aştept ca şi când, Numai dragostea noastră ar fi pe pământ mai presus..."!
Îl aşteptam, dar nu ştiam dac-o să mai vină. Nu primisem nici o veste de la el.
Au trecut douăzeci de ani de atunci... acum suntem împreună.
Dar şi acum, când revăd revoluţia, inima mea tremură!

marți, 15 decembrie 2009


Aţi văzut vreodată o bufniţă ?

Se furişează după dăunători, se furişează în întuneric, ea este oarbă la lumină şi niciodată nu vânează o pradă nobilă. La fel ca bufniţele sunt şi persoanele caracterizate prin cinism.

De câte ori ne-am simţit priviţi din umbră gata-gata să fim devoraţi de câte-o „bufniţă” ascunsă-n întuneric? Pentru astfel de persoane oricare dintre noi înseamnă „ dăunători”. Dar după cum bufniţele nu ajung niciodată la vreo pradă nobilă, nici cinicii nu vor ajunge niciodată la mulţi dintre noi. De ce? Ştim că ei nu văd calităţile noastre, doar defectele! În felul acesta nu cunosc nici modul în care ne apărăm de ei. Bufniţele nu cunosc vigilenţa noastră. Totuşi, există pericolul de a deveni noi înşine la un moment dat „bufniţe”. Cum? Începând să trăim în întuneric. Acolo în întuneric, uneori am putea fi cuprinşi de dezamăgire, iar de la dezamăgire până la cinism nu mai e decât un pas.

Să învăţăm să trăim în lumină. Acolo, nu vom întâlni niciodată „bufniţe”!

vineri, 11 decembrie 2009

Îmi era atât de greu sufletul încât nici n-am putut să-l cântăresc...nici să-l compar cu ceva nu puteam aşa că am postat pe blog "Plumb" de Bacovia.
Mai târziu, aproape obligată am ieşit din casă. O promisiune făcută de mult unui prieten...
În atelierul său de pictură l-am întrebat: " N-ai putea picta un suflet chinuit?"
A schiţat un zâmbet apoi mi-a spus cu voce ştearsă:" Am încercat să-mi fac autoportretul. Cred că mi-ar reuşi..."
Era şi el deci, un suflet chinuit.
A plecat, iar eu am rămas în atelierul din odaia de sus, să-i caut sufletul între lucrările sale.
Flori... multe flori! Multe viori, viori transformate în trupuri nedesluşite între crengile copacilor şi nourii ce le prelungeau pletele completându-le.
Apoi, din unele răsăreau crengi ce înfloreau pe alocuri... lanuri întregi de floarea soarelui. Cu capetele aplecate, priveau în jos ruşinate ca nişte tinere cărora tocmai li se descoperise goliciunea.
Tânjesc după căldură - mi-am zis ... sau după lumină?!
Printre florile acelea parcă-parcă am zărit pentru o clipă sufletul autorului. Puţin aplecat, ca o floare de soare. Cred că şi lui îi lipsea căldura.
Am rătăcit apoi printre dealuri, căpiţe de fân, apoi...am obosit.
M-am aşezat pe o băncuţă imaginară la marginea unei ape... atât de real mi se părea totul încât simţeam aproape adierea vântului pe trestia aplecată de la margine.
Surd, în mintea mea insista să-mi vorbească amintirea."
Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge."
Mă simt ca o trestie frântă...
Încet, mă depărtez de locul acela, lăsând în urmă viorile din tablouri să cânte, dar nu mie... ci sufletului rătăcit printre flori.


Plumb


Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur lânga mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

George Bacovia - Plumb

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Este în pericol corabia ta?


Suntem în pericolul de a suferi un naufragiu pe marea răscolită a acestei vieţi? Trăim într-o lume plină de nelinişte şi greutăţi. Unii suntem deprimaţi şi descurajaţi şi ne simţim neputincioşi în faţa problemelor care se înmulţesc. Putem noi fi „bine dispuşi“ într-un timp ca acesta? În cea mai mare măsură cred, depinde numai de noi, spre ce direcţie ne canalizăm privirea noastră. Vom permite problemelor să ne facă orbi faţă de multele şi frumoasele lucruri pe care le avem în jurul nostru? Sunt multe lucruri care ne fac bucurie: Un apus de soare bogat în culori, o plimbare printr-un parc frumos, colindarea pădurii... Ochii curaţi ai copiilor noştri, zâmbetul cald al partenerului de viaţă însoţit de o strângere discretă de mână care te asigură " Voi fi lângă tine mereu orice s-ar întâmpla"... O atitudine de bucurie este de mare ajutor pentru a trece peste necazuri. Dacă nu medităm asupra greutăţilor, le vom suporta mai uşor. Dacă vom avea o atitudine de bucurie , atunci vom fi mai sănătoşi. Dacă vom alătura bucuriei iubirea şi blândeţea, succesul nostru este garantat! Suntem oare în pericolul de a suferi un naufragiu?!

duminică, 29 noiembrie 2009

Despre personalitate


"Adevărata personalitate a unui individ este redată de felul în care tratează o persoană ce nu-i poate oferi nimic în schimb" (Ann Landers)

Uneori cu toate că avem potenţial, situaţii din viaţa noastră nu ne permit să ne exprimăm sau chiar să avem realizări.
Lucruri sau oameni...
Spun oameni, deoarece mulţi dintre noi suntem victimele acelora care au învăţat totul despre frică, dar nu pentru a o combate ci pentru a o folosi în realizarea scopurilor lor prin manipulare.
Apoi mai există şi pericolul de a ne compara cu alţii, lucru care ne va face nefericiţi, deoarece nici odată nu vom putea fi identici, ori vieţile noastre să fie la fel şi aşa,personalitatea va fi clădită după tiparul persoanei cu care ne comparăm, cu toate că în felul acesta nu suntem noi înşine.
Alţii îşi clădesc personalitatea în jurul altor persoane, subminându-le, luând de la ele tot ce se poate folosi, dar în acelaşi timp dând de înţeles că ei sunt protectorii, şi lor li se datorează totul.
Contează apoi grupul cu care ne asociem.
Este bârfa un fapt care uneşte acel grup?
Vei fi antrenat la bârfă subtil, fără să realizezi cum vei aluneca pe panta discuţiilor distructive. Acest lucru te va dărâma. Îţi va coroda personalitatea.
Atunci care ar putea fi lucrurile care să ne facă unici în lume?
Poate darurile pe care la avem înnăscute-sunt numai ale noastre!
Capacitatea de a realiza legături durabile... puterea de a oferi iubire necondiţionată... să ne educăm şi să educăm, să creăm pentru alţii, pentru a-i bucura, pentru a vedea un licăr de încântare în ochii lor, dar să nu ne semnăm creaţia.
Poate de la aceasta vine satisfacţia şi împlinirea noastră!

vineri, 20 noiembrie 2009


Te confrunţi cu încercări? te simţi uneori descurajat şi incapabil să le faci faţă? Ai uneori impresia că nimeni nu s-a mai confruntat cu o problemă ca a ta şi că nu există nici o soluţie?
Nu eşti singurul!
Recent am trecut prin astfel de frământări.
Ce facem atunci când credem că nu mai există nici o ieşire?
Cineva spunea: " Când Dumnezeu închide o uşă, deschide o fereastră".
La început te zbaţi ca o pasăre prinsă în laţ şi închisă în colivie. Cauţi fereastra! Pare să nu existe nici un locşor pe unde să ieşi. Şti că există dar nici n-ai habar unde ar putea fi. Deşi e chiar lângă tine eşti incapabil să o vezi...
Deschid Biblia! Iacov 1:2 îmi spune: " fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări".
Felurite...adică multe şi variate-îmi spun...
Tot despre felurite încercări îmi vorbeşte şi Petru în întâia sa carte.
Apoi zăresc fereastra!
"Fiecare din voi să slujească după darul pe care l-a primit.
Fiecare din voi...adică mai mulţi...sau toţi? deci şi eu?
Slujitorii lui Dumnezeu o sursă de încurajare, deci...Păstorii creştini de asemenea.
Care este deci darul lui Dumnezeu prin care putem deschide ferestre sufletelor noastre zbuciumate ? Îmi stăruie în minte: " Eu plec, dar vă voi trimite un mângâietor..." Harul său, este mereu disponibil. Condiţia: să-l cerem stăruitor, căci Tatăl nostru este dispus să ni-l ofere. Apoi, manifestând roadele sale, vom fi întotdeauna pregătiţi să încurajăm. Fiecare pe celălalt prin darul care i-a fost încredinţat.
Un lucru este sigur: Indiferent de natura încercării, va exista întotdeauna o expresie a harului care să i se potrivească. Indiferent de felul ispitelor şi încercărilor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne sprijină în modul potrivit la timpul potrivit. Totul este ca noi să găsim fereastra în locul în care trebuie!

vineri, 13 noiembrie 2009

Îngrijorările interzise!

Aşa să fie oare?
Avem interdicţie la îngrijorări având în vedere faptul că Isus a spus în Predica de pe munte: " De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca,sau ce veţi bea...sau cu ce vă veţi îmbrăca"?
Trăim vremuri tulburi. Vremuri în care, este imposibil să nu ne îngrijorăm. Sănătatea precară, neînţelegerile din familie sau poate greutăţile economice, sunt doar câteva dintre lucrurile care inevitabil produc îngrijorări.
Totul este să nu le permitem să zăbovească prea mult în mintea noastră.
Îngrijorându-ne peste măsură, sănătatea noastră va fi şi mai afectată.
Să privim îngrijorările ca pe nişte păsări care trec prin crengile unui copac. Totul este să nu le permitem să-şi facă cuib.
Să luăm seama la cuvintele înţelepte ale lui Isus: " Nu vă îngrijoraţi niciodată zicând: « Ce vom mânca?» sau « Ce vom bea?» sau « Cu ce ne vom îmbrăca?»"
Apoi, El ne consolează spunând: " Tatăl vostru ceresc ştie de fapt, că aveţi nevoie de aceste lucruri. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra."(Matei: 25-33

miercuri, 11 noiembrie 2009

Sufletul meu e cuprins de-o tristeţe imensă. Nu trebuia să se întâmple aşa. Era atât de tânăr... viaţa i-o luase înainte. Soţia l-a părăsit cu ceva vreme în urmă. A luat copilul, copilul lor, apoi s-a legat de un altul şi au plecat în Canada.
Vorbesc despre el la trecut, deoarece azi dimineaţă a decis să-şi pună capăt zilelor. S-a aruncat în faţa trenului. Ultimul tren din tura de serviciu, ultimul tren din viaţa lui...
Regret nespus!
Oare de ce se sinucid oamenii?

joi, 22 octombrie 2009

"Fără tine mă usuc"

Am încercat să-mi amintesc locul în care pentru prima dată m-ai prins de mână, locul în care pentru prima dată m-ai îmbrăţişat, locul în care pentru prima dată mi-ai spus că mă vrei alături...
Luna era imensă, şi pătrundea în încăperea mică printre florile mărului , perdea de flori la geamul casei tale!
Mi-ai luat mâna în mâna ta, apoi degetele noastre s-au împleticit ca rădăcinile copacilor ce nu vor să fie strămutaţi vreodată!
Versurile cântecelului însoţit de acordurile de chitară pe care-l cântam aproape tot grupul parcă-mi răsună şi acum în urechi:" galbenă gutuie,dulce amăruie, lampă la fereastră, toată iarna noastră... "
Tu nu cântai. Mă priveai tăcut de parcă toate cuvintele tale s-ar fi ascuns printre florile mărului, contopite în lumina palidă a lămpii cu miros de gutui din versurile Tatianei Stepa. În tot acest timp, simţeam cum degetele noastre se împleticesc din ce în ce mai puternic.
Nici n-am simţit cum a trecut timpul. A trebuit să plec atunci. Apoi am observat cum degetele mele se modelaseră după degetele tale, şi am realizat că numai atunci vom avea rădăcinile bine înfipte, dacă se vor uni din nou. Nu cred că unul fără celălalt am fi crescut copac puternic.
Sunt douăzecişitrei de ani de-atunci, dar şi acum mână în mână ne trăim eternitatea. Şi chiar dacă mlădiţele lăsate de rădăcinile noastre au crescut, chiar dacă vreodată se vor întâlni în vreun grup pentru a cânta " Galbenă gutuie" , degetele noastre vor rămâne împleticite acum ca atunci, şi nimeni niciodată nu ne va strămuta!



duminică, 18 octombrie 2009

O zi în care n-ai făcut nimic...

"O zi în care n-ai făcut nimic e-o zi pierdută, o zi în care n-ai făcut nimic e ca o plută...". Îmi amintesc vag aceste versuri dintr-un cântecel al copilăriei mele.
Nici atunci şi nici acum nu am înţeles prea bine ce înseamnă a nu face nimic.
Întrebare banală dar folosită destul de des: "Ce ai făcut azi?" De obicei răspunsurile curg : "Păi, m-am trezit, am făcut cafeaua, apoi, apoi, apoi ... ...apoi spre seară, frântă de oboseală, am adormit imediat".
Înseamnă asta oare că nu am făcut nimic?
Sau ar putea să însemne că nu am făcut nimic important care să dureze!
Întrebarea este: care sunt lucrurile durabile ale vieţii?
Când am învăţat acest cântecel, credeam că dacă din cosiţele unui ştiulete am împletit codiţe, ba am şi aranjat pănujiile în aşa fel încât ţinuta să fie impecabilă, am făcut ceva.
Am mai făcut ceva când am strâns ouăle din cuibar şi le-am dus în casă ori am cules iarbă la iepuri...
Am fost învăţată atunci, prin vorbe sau gesturi, că doar atunci faci "ceva" când produci. Dar câtă lume îşi aminteşte de ce ai făcut tu atunci?
Am mai învăţat ceva: seara când lumea se străduia să adoarmă şi eu citeam la lampa cu petrol a nu ştiu câta carte scoasă de la Biblioteca Comunală, pe rând, mama sau tata strigau:
"Culcă-te odată! Nu mai pierde vremea!"
Acum mă gândesc: să fie vremea un lucru pierdut? Pentru unii da! Dar pentru mine,categoric, acel timp era un bun câştigat!
Viaţa mi-a oferit posibilitatea să fac atât lucruri aşa zis durabile( mai târziu am constatat că ceea ce omul crede la un moment dat "durabil" se poate pierde într-o clipită),cât şi unele lucruri pe care mulţi le ignoră, dar care pot rămâne veşnic.
Însă un lucru care mi-a reţinut atenţia a fost acela că lucrurile care rămân cu adevărat durabile sunt numai lucrurile care izvorăsc din iubirea pentru oameni!




joi, 15 octombrie 2009

Anotimpurile...


Brrr! Ce toamnă...
Hoinăresc pe alei bătătorite tresărind din când în când la zgomotul amintirilor, amintiri ce troznesc ca nişte crengi uscate sub paşii mei nesiguri...
Privirea-mi rătăceşte căutând să desluşesc slovele " ghidului de supravieţuire" în anotimpul de mijloc al vieţii mele.
Of, Doamne! Atât de greu pot să citesc...este aproape imposibil! Filele lui, sunt acoperite de fruzele gălbenite care-au căzut mişcate de vântul incertitudinilor. Ridic privirea. Mai cad frunze una câte una, aşa cum întrebările mi se strecoară în suflet! Una câte una.
Încep să-mi gestionez cu rapiditate insatisfacţiile, regretele, insuccesele, fără să bag de seamă cum slovele din " ghidul" sufletului meu, prind viaţă şoptindu-mi: " Acceptă viaţa aşa cum este! "
Nu ştiu ce mă preocupă mai mult: Înaintarea în vârstă?Perspectiva morţii? Sau poate regretele... poate nu am făcut ce trebuia, poate că locul unde am muncit atâţia ani nu era locul cel mai potrivit pentru mine, copiii s-au maturizat, au plecat... Doamne! Oare am făcut tot ce trebuia pentru ei? Sau poate nu am depus suficiente eforturi... Oare cât i-am supărat pe cei de lângă mine?
Un ţipăt străbate văzduhul. E sufletul care a început să strige la mine până când întreaga-mi fiinţă s-a cutremurat!
" Acceptă viaţa aşa cum este! Nu doar frânturi ! Auzi? Trăieşte! Fii fericită! Fericirea nu se întâmplă pur şi simplu. Ea trebuie exersată. Vrei să se atrofieze? "
Brusc, un licăr mi-a străfulgerat privirea!
Accept eu provocările anotimpului pe care tocmai îl traversez? Accept eu viaţa în întregime?
Inima îmi tresaltă. Am decis: din clipa aceasta, fiecare încercare va fi pentru mine o şansă spre maturizare.

luni, 12 octombrie 2009

Când a fost întrebat care este singurul şi cel mai puternic motiv pentru care se destramă căsniciile, un avocat al proceselor de divorţ a răspuns: „Incapacitatea de a discuta sincer unul cu altul, de a-şi descărca inimile şi de a se trata unul pe altul ca pe cei mai buni prieteni“.

Este foarte adevărat. Cu timpul,problemele nerezolvate pot fi obstacole în calea comunicării.

Nu putem ignora problemele. Asemeni unor buruieni, dacă sunt ignorate cresc, apoi pot înăbuşi iubirea, cea care atunci, în urmă cu 10, 20 sau poate mai mulţi ani a unit căsătoria noastră.

Nici o căsnicie nu e perfectă şi trebuie să recunoaştem fără menajamente, că în orice familie există probleme. Tensiunile şi greutăţile vieţii par să ne lase foarte puţin timp sau energie pentru discuţii constructive. Găsirea unei soluţii pretinde eforturi.

Să ne fixăm o zi când am putea discuta! Dacă ne-am întâlnit pentru asta să ne exprimăm cu sinceritate şi respect! Ne-am întâlnit pentru a discuta nu pentru a ne duela! Să ne ascultăm până la capăt când vorbim unul cu celălat! Să luăm în seamă soluţia cu care suntem amândoi de acord!

Când scriu toate acestea mă gândesc cât de greu este să procedez aşa dar iubesc şi pentru că iubesc, nu vreau să pierd niciodată cea mai mare comoară pe care n-aş fi crezut vreodată că o voi găsi!

Cunosc pe cineva care de câte ori este supărată pe soţul ei, aleargă în braţele altuia. „ Aşa îl pedepsesc!” îmi spune. Dar să fie asta o soluţie?

A căuta mângâiere într-o relaţie extraconjugală nu este nici pe departe soluţia problemelor din căsnicie.

„Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale.
Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!
Şi pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină, şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute?”(Proverbele 5 18-20)

Cât de adevărate sunt aceste versete biblice!

Şi de ce ai căuta alinare în altă parte când casa ta e plină de balsam vindecător?

De ce să căutăm iubirea în locuri interzise când ea este chiar lângă noi?




sâmbătă, 10 octombrie 2009

Ce-i?

-Când te trezeşti dimineaţa şi simţi o bucurie în suflet, ce-i?
Întrebarea aceasta i-am pus-o dragului meu, care mi-a răspuns:
-Înseamnă că iubeşti!
M-a prins!
Iubesc! Îmi vine să râd, să plâng să zburd de bucurie! Iubesc! Oamenii, florile, aerul pe care îl respir, dimineaţa că mi-a mai oferit o nouă zi să-mi împărtăşesc dragostea cu alţii, şi nu în ultimul rănd pe Dumnezeu, că m-a creat dându-mi posibilitatea să iubesc.
Vă doresc tuturor aceeaşi bucurie în fiecare dimineaţă!




miercuri, 7 octombrie 2009

Agorafobia- Teama de teamă


Multe dintre persoanele care fac crize de panică sufera de agorafobie.

Deşi a fost definită drept teama de locurile publice, agorafobia poate fi denumită mai exact- teama de teamă. Agorafobicii se tem atât de mult de panică, încât evită toate locurile publice in care au avut cândva crize.

Nu peste mult timp, se simt în siguranţă într-un singur loc, de obicei acasă.

Imaginează-ţi că pleci de acasa-spune scriitorul Melvin Green. Deodată nici nu apuci să-ţi dai seama de unde,apare cel mai solid om pe care l-ai văzut vreodată. Are in mână un bătător de base-ball şi, fără nici un motiv îţi dă una in cap. Mergi clătinându-te până acasă, fără să-ţi vină să crezi ce ţi s-a întâmplat.

Când te simti mai bine, priveşti pe furiş dincolo de uşă, şi totul pare normal.

Porneşti din nou la drum. El, apare pe neaşteptate şi te loveşte din nou.

Te întorci in casă, unde eşti în siguranţă. Te uiţi din spatele uşii... este acolo. Te uiţi pe fereastră... este acolo. Ştii că dacă pleci din casă, din acest loc în care te afli în siguranţă, te va lovi din nou. Întrebarea este : Vei mai pleca?

Mulţi agorafobici, aseamănă cele prezentate mai sus, cu situaţia în care ei înşişi se află.

Trebuie să fim convinşi însa ca nu suntem singuri, şi nici ieşiţi din comun.

Putem sa ne ajutăm noi înşine.
(g 96 8/6)
O fostă agorafobă.

vineri, 2 octombrie 2009

Au cântat-o poeţii! Pe marginea ei s-au născut proverbe care să-i scoată în evidenţă valoarea. Am spicuit câteva:
"Dragostea nu alege firul de iarbă pe care cade".
"Dragostea iartă greşelile, ura exagerează slăbiciunile".
"Dragostea ascunde urâţenia".
"Dragostea este mai puternică decât un uriaş".
"Cel iubit este întotdeauna frumos".
"Dragostea nu piere niciodată" încheie un verset biblic drag mie.
Dragostea noastră va pieri? Haideţi să ne punem dragostea sub "lupă"! Cum este ea? Vindecă? Uneşte? Se arată ea prin fapte neegoiste? Are o motivaţie curată?
În cercetările mele despre dragoste am găsit un citat anonim care îndeamnă la reflecţie: "Dreptatea fără dragoste ne face duri. Credinţa fără dragoste ne face fanatici. Puterea fără dragoste ne face brutali. datoria fără dragoste ne face încăpăţânaţi. Ordinea fără dragoste ne face meschini."
Atunci ce vom face?
Vom trăi doar pentru reguli riscând să cădem în capcana lipsei de iubire, sau ne vom lăsa îmbrăţişaţi de calde sentimente, umilinţă, blândeţe si răbdare?
Va pieri dragostea noastră?

joi, 1 octombrie 2009


„ÎŢI MULŢUMESC că m-ai ascultat.“ Ţi-a spus cineva aceste cuvinte în ultima vreme? Ce compliment deosebit ţi-a făcut! Aproape toţi îl apreciază pe cel ce ştie să asculte. Când ascultăm cu atenţie, îi înviorăm pe cei întristaţi sau împovăraţi de probleme. Şi nu-i aşa că ascultându-i pe oameni ajungem să-i îndrăgim?
Aşadar faptul de a asculta este o artă!
Este greu să avem o ureche ascultătoare?
Uneori ne este atât de greu să trecem singuri printr-o problemă pe care poate chiar putem să o rezolvăm. De fapt când dorim ca cineva să ne asculte, nu aşteptăm să ne rezolve celălalt problema. Mai degrabă dorim să ştim că există cineva căruia îi pasă de noi.
Dispoziţia oamenilor de a ne asculta, ne smulg uneori din ghearele disperării.
Există oare un imbold să ne îndemne spre această dispoziţie?
Părerea mea este că iubirea este trambulina care ne avântă atât de sus pe cât de mult o folosim.
Iubirea insuflă curaj, curajul îndeamnă la acţiune...
Afară este îngrozitor de frig, iar temperatura scade vertiginos. Singura sursă de căldură din casa voastră este focul ce trosneşte în cămin. Viaţa depinde de întreţinerea acestui foc. Oare veţi sta pur şi simplu şi veţi privi flăcările stingându-se şi sclipirea roşiatică a cărbunilor pălind într-un gri sumbru, neînsufleţit? În nici un caz! Aţi alimenta în mod neobosit focul ca să rămână viu. Într-un anumit sens, fiecare are de făcut ceva similar când este vorba de un „foc“ mult mai important, care ar trebui să ardă în inimile noastre: iubirea.
Deci să alimentăm iubirea ca să putem trece la acţiune!
Să trecem la acţiune ca să demonstrăm curaj!
Să fim curajoşi pentru a putea iubi, asculta, încuraja...
Să ne iubim unii pe alţii!
Este o poruncă divină, pe care dacă o vom respecta nu vom trăi doar pentru noi înşine!

sâmbătă, 26 septembrie 2009


"Să găseşti un prieten într-o viaţă de om, este mare lucru, să găseşti doi este deosebit, să găseşti trei este aproape imposibil!"
Zile întregi am meditat la aceste cuvinte, după ce într-o zi le-am auzit rostite într-o expunere publică.
Dar oare avem nevoie de prieteni?
Răspunsul îl putem găsi fiecare dintre noi privind atât în jur cât şi în străfundul sufletelor noastre. Pentru a şti dacă cineva doreşte sau dacă noi înşine dorim să avem prieteni, să privim cu atenţie cât timp investim pentru acest lucru.
Suntem dispuşi să sacrificăm din timpul nostru pentru binele altora?
Un lucru este clar! Izolarea nu este sănătoasă!
Prietenii iubesc necondiţionat. Ne pot ajuta să gândim pozitiv, dacă ne destăinuim lor ne pot ridica moralul, şi ne vor spune sincer ceea ce gândesc despre noi fără să le fie teamă că ne vom supăra.
Atunci? Ce vom face ?
Cred că merită să scriu aici concluziile vorbitorului. Mie mi-au dat de gândit!
- Ca să avem prieteni, noi înşine trebuie să fim !
- Prietenia este ca o floare. Trebuie să fie întreţinută, pentru a ne aduce satisfacţii!
- Să-i ascultăm când au ceva de spus!
- Să-i iertăm când este cazul!
- Să le respectăm intimitatea!
- Să fim generoşi!
Avem nevoie de prieteni?

luni, 14 septembrie 2009

Apocalips economic?

Anumite evenimente neplăcute din ultima perioadă m-au determinat să compar problemele omenirii cu un sfârşit apocaliptic al economiei.
Este adevărat, consecinţele sunt unele dintre cele mai dramatice:
Oamenii mor de tineri stresaţi de ziua de maine, de rata de la bancă pentru care poate nici luna aceasta nu vor avea bani sau poate facturile de utilităţi rămase neachitate încă de luna trecută...şi lista problemelor poate continua.
Pentru că nici eu nu sunt scutită de astfel de probleme, mi-am pus anumite întrebări cum ar fi:
- Ce voi pune pe primul loc în viaţă?
- Valorează locul meu de muncă mai mult decât căsătoria?
- Valorează casa mai mult decât copiii?
- Valorează banii mai mult decât sănătatea?
- Care sunt priorităţile mele?
Apoi m-am înseninat!
Mi-am amintit o remarcă făcută de către un personaj într-o carte :
" Am fost trist că n-am pantofi până am întâlnit pe stradă un om fără picioare."

sâmbătă, 12 septembrie 2009



Nichita Stănescu

Emotie de toamnă



A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.




vineri, 11 septembrie 2009

Prietenilor dragi

N-am putut spune despărţire, pentru că nu e!
I-am spus depărtare...
Au plecat lasând în urmă doar amintiri. Amintiri frumoase. Într-un cadru organizat-aşa cum şi ei erau de altfel, extrem de organizaţi- s-a citit scrisoarea de "La revedere". Am încercat să privesc în jur dacă cineva avea ochii în lacrimi dar nu am văzut nimic.Ochii mei erau inundaţi de lacrimi. N-aş fi vrut să plâng dar nu m-am putut abţine. Mi-erau atât de dragi... atât de sinceri, atât de profunzi şi totuşi atât de transparenţi încât li se vedea fiecare bătaie a inimii. Şi nici una, nicio bătaie nu era pentru ei. Poate câte o bătaie a unuia pentru celălalt, pentrucă nu demult deveniseră soţ şi soţie.
Un cuplu cum rar întâlneşti.
Ştiau să iubească. Am învăţat multe de la ei. Am învăţat spre exemplu,ce înseamnă să dăruieşti, ce înseamnă să iubeşti, şi am mai învăţat să nu trăiesc doar pentru mine...
Acum au primit o nouă repartiţie.
Patruzecisiceva de inimi îi aşteaptă, să înveţe să bată împreună unele pentru altele, apoi să dea viaţă altor trupuri vlăguite, pentru ca mai târziu,să dăruiască , să iubească şi să nu trăiască doar pentru sine.
Mă bucur că i-am cunoscut.
Şi le mulţumesc că m-au ajutat să renasc din propria-mi cenuşă!

luni, 31 august 2009

La mare

Plec la mare!
Mâne, prima zi din a celei de-a doua părţi a concediului meu de odihnă va fi şi ziua în care voi călători.
23 de ore cu trenul.
Aş vrea să pot lăsa aici toate îngrijorările mele. Asta însă, nu este cu putinţă. Nici dacă m-aş duce în insula Bau Bau, nu m-ar părăsi. Fac parte din viaţa mea. Mă culc cu ele, şi sunt primele care-mi urează: "Neaţa stăpână!"
Nu voi răspunde la salut!
Vreau să mă bucur de aceste zile!
Vreau să admir răsăritul în fiecare dimineaţă, vreau să îmbrăţişez fiecare val care-mi va ieşi în întâmpinare şi mai vreau să dau bineţe pescăruşilor .
Vreau să ascult cu mai mare atenţie ce-mi spune ea, marea!
Am să-mi fac timp pentru asta.
Apoi, vreau să o rog şi eu ceva. Să treacă un val prin mintea mea, să ia cu el toate îngrijorările care n-au vrut să rămână acasă, şi să le ducă în larg. Iar dacă nu vor vrea să rămână acolo, în larg, atunci valul să se izbească puternic de-o stâncă, şi toate îngrijorările mele să se transforme în minuscule picături!
Nu le mai vreau!
Au stat destul aici! Acolo să rămână pe veci!
Iar când mă voi reântoarce să văd marea, să-i pot mlţumi pentru ajutorul dat.























vineri, 28 august 2009

Autoanaliza

De ceva vreme încoace, totul pare sa meargă dea-ndoaselea. La locul de muncă în special. Se pare că ne întoarcem în epoca primitivă, când, pentru a supravieţui, unii îi devorau pe ceilalţi.
Veştile privind disponibilizările la CFR pune lumea pe jar. Tupeiştii încep săpăturile. Este vorba despre o ea. Nu vreau să-i pronunţ numele că-mi produce indigestie.
Dacă până mai dăunăzi te aştepta la serviciu cu cafeluţa gata făcută şi îţi mai şi sufla în ea, sa nu te frigi cumva( lasă că te vei arde mai târziu - zice dânsa în gând), acum, născoceşte vorbe denigratoare în faţa şefilor, râzând zgomotos ca o babă în călduri, şi ei, şefii, înghit găluşca.
Păcat!
Au trecut ani când am servit calea ferată cu dăruire, (exces de zel, spunea soţul meu , acum îl înţeleg),
Probema mea este că, mai am două -trei zile, şi voi merge la mare. Ar trebui să fie un motiv de bucurie nu-i aşa? Da ! Dar vecinii mei de palier, vor fi acele cârtiţe care sapă neâncetat pământul de sub mine poate-poate m-oi prăbuşi.
Am luat biletele încă din primăvară.
Pe atunci ne beam cafeaua împreună.
Verificatoarea noastră vine şi ea cu noi. Am auzit o discuţie între două partenere de concediu. Una dintre ele, printre gâlâituri şi râsete isterice, propune celeilalte. " Hai s-o înecăm! Om la apă! "
Mai am o problemă. Printre privirile reci ale şefului, ironiile blondei( să nu credeţi că e vorba de Udrea, fiecare unitate are dreptul la o blondă ), sau tentativele conciliante ale unor falşi împăciuitori, mă gândesc dacă nu cumva eu sunt problema. Nu pentrucă nu aş avea dreptate. Dar citesc atât de multe lucruri, şi rămân doar la nivelul de teorie.
Am citit o replică odată, o replică pe care trebuie să mi-o însuşesc!
" Nimeni nu loveşte un câine mort!"


miercuri, 19 august 2009

Ave Impex

Într-o zi, o doamnă respectabilă îmi spune: " Ştiţi, mama mea nu vrea sa manânce chifteluţe preparate de mine. Cică, doar astea de la Ave Impex sunt bune!"
Deschid lada frigorifică a magazinului în care ne aflam amândouă la acel moment, iau o cutie, o analizez, apoi îmi zic" Hai să iau şi eu una, că numai bine mi-a prinde!"
Doamna de dincolo de tejghea, o pune pe cântar, plătesc undeva în jurul a 10 lei, apoi mă întorc în biroul meu, bucuroasă că am scăpat de corvoada gătitului măcar pentru o seară.
De atunci, destul de des mă foloseam de cutiuţele frumos ambalate, şi mai ales de conţinutul lor îmbietor şi pratic.
" Şti ce am găsit într-o chifteluţă?" Mă întreabă fiica mea aseară..." Nu! îi răspund!"
O pană, oase măcinate...etc,etc!
Simt cum mi se pune un nod în stomac!
Mă duc direct la frigider, iau cutiuţa pe care o ştiam pe dinafară cu text cu tot, o iau şi vreau să-i fac o bucurie căţeluşei noaste Issa, un superb exemplar Husky Siberian.
Într-un minut, plimba cutiuţa în gură de parcă ar fi vrut să spună:
" Ave! "
Am adormit destul de devreme aseară. Am avut o zi plină şi simţeam nevoia acută de somn.
Ora 0.30' . O durere sfâşietoare de cap mă trezeşte cu o nesimţire crasă! Mă chinui să adorm la loc. Reuşesc, dar ora 04.45' îmi spune, că ar trebui să cam scotocesc în cutiuţa cu medicamente.
"Stresul!" îmi spune soţul meu... dar eu ştiu. Chifteluţele de la Ave Impex, cu penele şi oasele lor sfărâmate cu tot, mi-au răscolit viaţa!
De-acum, mă voi apuca să fac eu chifteluţe la fel ca înainte de a descoperi Ave Impex. Şi asta fără a mai considera gătitul o corvoadă.
Dar mă macină un gând: " Ce să fac cu doamna care mi le-a prezentat prima oară? Să-i spun? Să nu-i spun?"

vineri, 14 august 2009

Viezurele de stâncă

Trăieşte în zonele stâncoase şi în permanenţă este urmărit de prădători.
Dar este oare şi prins? De foarte puţine ori! De ce? Pentrucă are o acuitate vizuală extraordinară, fapt ce îl ajută să se ferească de prădători. Cum sesizează vreo primejdie, se şi ascunde în găurile şi crăpăturile stâncilor.
În plus, aparţine unui grup foarte bine definit. În interiorul acestui grup, viezurele de stâncă se bucură atât de protecţie cât şi de căldură pe timp de iarnă.
Ce învăţăm de la el?
Să remarcăm că datorită bunei sale vederi nu cade în gheara răpitorilor. Deci, să ne dezvoltăm " vederea noastră" , pentru a putea recunoaşte răpitorii care ne ameninţă existenţă.
După cum am remarcat, acest animăluţ mic, aparţine unui grup protector.
Aparţinem şi noi oare unui grup unde putem găsi căldură, ocrotire şi unitate?

joi, 25 iunie 2009

Furnica

O lecţie de hărnicie
Unii cercetători estimează că sunt cel puţin 200000 de ori mai multe furnici decât oameni.
Toate trăiesc sub pământ, în colonii, unde găsim regină, masculi şi lucrătoare. Fiecare contribuie într-un fel sau altul la satisfacerea nevoilor coloniei.
Demn de remarcat este faptul că, deşi sunt harnice nu-şi irosesc energia producând doar atât cât are nevoie colonia.
De ce nu am fi şi noi la fel?
Cum ar fi dacă am ţine seama şi de necesităţile celorlalţi? Cum ar fi dacă am aduna doar atât cât avem nevoie?
Oare ar fi prea greu să ne schimbăm ordinea priorităţilor pentru a avea parte de linişte, fericire, bucurie sau alte sentimente de împlinire?
Oare... ...

vineri, 5 iunie 2009

Cât de vulnerabili suntem în faţa vieţii!
Oricât de puternici credem că suntem, la un moment dat putem cădea.
Viaţa, acest dar divin, sfârşeşte uneori, prin a fi o dramă.
Cât depinde oare de noi, să schimbăm ceva în ea? Ce putem face să nu permitem negativismului să se infiltreze în viaţa noastră?
Cred că asta pretinde ca în permanenţă, să fim atenţi pe unde ne poartă paşii noştri.
Poate sunt atât de camuflate pericolele care ne pândesc, încât le vedem ronduri de flori sau drumuri fără piedici, apoi, pe nesimţite ne poticnim, şi ne prăbuşim în prăpastia morţii.
Putem fi vigilenţi, şi cred că avem obligaţia să-i trezim şi pe alţii. Altfel totul se poate sfârşi aşa:http://nascutdinnou.wordpress.com/2009/06/03/oare-ce-l-a-facut-pe-lucian-bartos-sa-si-puna-capat-zilelor/, şi astfel de fapte îndurerează profund.

luni, 4 mai 2009

Lucruri cu adevarat importante

Evenimentele din ultima perioadă precum şi acest subiect " Care sunt lucrurile cu adevărat importante", m-au determinat să mă gândesc profund la acest aspect.
Am discutat subiectul cu cineva drag mie.
Practic, discuţia a pornit de la o temă biblică a capitolului 12 din evanghelia după Luca.
Era un om bogat. Atât de bogat încât nu-i ajungeau hambarele să-şi depoziteze recoltele. Le-a dărâmat pe cele vechi, a construit altele noi, şi tot aşa, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante, la un moment dat Dumnezeu îi spune:" În noaptea aceasta îţi vei pierde sufletul"
În concluzie, viaţa este lucrul cel mai important.
Uneori, în alegarea noastră, uităm să trăim, uităm să iubim, n-avem timp să dăruim, şi nici să ne bucurăm de darurile pe care le primim.
În ceea ce mă priveşte, am tras o concluzie.
-Trăiesc să pot dărui, dăruind sunt fericită, fiind fericită îi bucur pe alţii cu fericirea mea şi bucurându-i pe alţii simt că trăiesc!



luni, 13 aprilie 2009

Încerc să slăbesc.
De multă vreme încerc asta.
Am început prin a nu mai mânca pâine. Şi doar trei mese pe zi cât de cât la ore apropiate. Mic dejun între7şi 8, prânzul între 13 şi 14, iar cina cel târziu până în 19.
Azi e a patra zi. Este greu sa asociezi alimentele în aşa fel încât să fie cel puţin apropiat de conceptul Montignac.
Sunt sigură că "Monti" merge. Am mai încercat odată şi am reuşit 6 kg. Am fost fericită când am schimbat prefixul în jos. Dar nu ştiu de ce, am întrerupt. Poate e şi cam costisitor. În scumpa şi draga noastră patrie, şi să te ţii de o dietă te ustură la buzunar.
Vai de mama noastră!
Familia într-un fel, tu în altul... apoi şi timpul dedicat pentru bucătărie.
Mi-am pus o poză recentă pe birou.
Ieri , când mi se făcea foame o priveam. Cred că şi-a făcut efectul.:D
Peste 3 zile mă voi cântări.
Între timp voi căuta o carte cu reţete culinare "Monti"
Cine ştie...

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Au înflorit copacii din faţa casei mele. Roz şi alb şi verde cât vezi cu ochii.
Frumoasă mai poate fi primăvara!
Păsările te încântă cu trilul lor, de ţi-e mai mare dragul.
Am stat vreo două ore eu şi cu mine. Demult nu mi-am dăruit atât timp!
M-am gândit la ce a fost, dar şi mai mult la ce urmează.
Apoi, am avut ocazia să meditez la "Predica de pe munte".
Scrierile spun că lui Isus nu i-au trebuit mai mult de jumătate de oră să o rostească. Şi cât de cuprinzătoare a fost!
Anul 31 e.n.
Obosit, se aşează pe o piatră. Mulţimile îl înconjoară.
Isus îşi începe cuvântarea arătând că pentru a fi fericiţi oamenii trebuie să fie în relaţii bune cu Dumnezeu.
Dar ce înseamnă fericirea?
Fericirea este o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină- îmi spune DEX-ul.
Am deschis Biblia şi am recitit cele nouă fericiri şi am ajuns la concluzia, că putem fi fericiţi dacă suntem pe deplin conştenţi că depindem în totalitate de Dumnezeu.

joi, 26 martie 2009

Neaţa!
După ziua de ieri, îmi simt capul ca o baniţă.
Afară, într-o zi, trei anotimpuri.
În suflet, plouă cu lacrimi. Ploaie torenţială. Nu am umbrelă.
Nici nu ştiu dacă trebuie să vorbesc despre vreme, sau despre lacrimi.
Ambele dor. Şi ambele nu sunt la locul lor.
Cred totuşi că de mine şi numai de mine depinde cum reaşez lucrurile în viaţa mea.
Dacă nu voi fi atentă la cei care se pretind a-mi fi prieteni, în sufletul meu se va declara cod roşu de inundaţii.
Operaţiunea de salvare va fi extrem de grea. Deeeci, să trec la acţiune!
Prima dată trebuie să îmi construiesc un adăpost, să nu mai permit lacrimilor să-mi umezească sufletul. Apoi, să nu mai deschid uşa oricui, nu de alta, dar unii, prea se cred îndreptăţiţi să intre în sufletul oamenilor cu bocancii plini de noroi.
Eu nu mai vreau să le permit acest lucru!
Şi după ce voi scăpa de şerpi şi năpârci, voi deschide fereastra sufletului, să pătrundă soarele, şi cine ştie... poate că va veni şi un porumbel, cu o frunză de măslin în cioc, să-mi vestească UN NOU ÎNCEPUT!

miercuri, 25 martie 2009

Pe mine m-a ajutat

Pe mine m-a ajutat, şi sper să ajute şi pe alţii. De câte ori îl citesc, îmi ridică moralul.
Iată cum sună:

Azi sunt ca un copil,redescopăr frumuseţea vieţii, clipă de clipă!

Mă bucur că trăiesc. Cu bune şi rele,viaţa mea este frumoasă, iar azi este o zi minunată!

Azi am şansa să mă bucur şi să-i bucur şi pe ceilalţi cu prezenţa mea!

Fericirea îmi vine din interior. Simt că radiez bucurie!

Simt viaţa cu candoare şi bucurie, ca şi cum azi aş vedea totul pentru prima dată!

Am încredere în mine, strălucesc şi voi reuşi!

Subconştientul meu îmi ascultă dorinţele şi mă ghidează spre succes!

Mă bucur că trăiesc. Cu bune şi cu rele, viaţa mea este frumoasă, iar azi este o zi minunată!

duminică, 22 martie 2009

Căldura din interior

Azi îmi venea să zburd! Am simţit acea căldură, la care făcea referire odată cineva.
M-am simţit atât de bine, încât consider că merită să scriu aici acea experienţă.
Pinguinii, trăiesc în mediul lor, un mediu unde nopţile sunt foarte friguroase.
Pentru a-şi menţine căldura corpului în timpul viscolelor, care pot atinge viteze de până la 200 de kilometri pe oră, aceste păsări prudente se înghesuie una în alta în grupuri foarte mari, înlocuindu-se rând pe rând la marginea grupului şi stând cu spatele la vânt.
De ce nu am fi şi noi oamenii la fel?
Trăim într-o lume geroasă, unde căldura unui grup cu obiective comune este chiar salvatoare.
Este greu să căutăm un astfel de gup?
Şi dacă el există, de ce nu ne-am integra în el?
Dar dacă ne-am integrat într-un astfel de grup ce-ar fi să nu ne deranjeze unele mici ciupituri?
Mă întreb, deoarece azi, îmi venea să zburd.

luni, 2 martie 2009

Să zâmbim!
Nu avem motive să zâmbim?!
Să analizăm: ciripitul păsărelelor, coloritul florilor,licărul din ochii copiilor noștri, sau poate soarele care exact în acest moment se strecoară pe geamul meu, pentru că i-am dat voie să facă acest lucru.
Am spus " i-am dat voie?"
Da i-am dat voie!
Mi-am oferit şi mie permisiunea să văd, să simt şi să aud.
Trezită ca dintr-un somn adânc, mi-am şters ochii şi am privit în jurul meu, apoi am simţit cum inima îmi tresaltă de bucurie.
Am redescoperit viaţa, şi nimic,nimic pe lumea asta nu mă va împiedica să trăiesc!
Aştept cu nerăbdare momentul în care, din pământul reavăn va răsări primul fir de iarbă, apoi vor plesni mugurii copacilor din faţa casei mele.
Apoi se vor transforma în floare, miros şi culoare, lucruri de care îmi amintesc doar din fotografiile făcute de cineva drag mie.
Îmi reproşez puţin, dar nu ezit să zâmbesc, pentru că deja i-am dat voie soarelui să pătrundă în casa, mintea şi sufletul meu.
Zâmbesc!

luni, 9 februarie 2009

Perfecțiune și integritate

Ieri am asistat la studiul unui articol despre perfecțiune și integritate.
Apoi, în urma concluziei că păstrarea integrității nu pretinde perfecțiune, mi-am amintit de următoarea relatare:
-Un sacagiu poartă apă pentru anumite necesități cu două vase de lut. Un vas întreg și unul ciobit. Vasul întreg duce toată cantitatea de apă din el, în timp ce vasul ciobit pierde pe drum jumătate din cantitate.
Era trist pentru asta. Era atât de trist încât se tot plângea în dreapta și-n stânga, până când într-o zi, cineva îi spune:
- Nu mai fi trist! Uită-te în urmă! Vezi ce multe flori au răsărit pentru că apa care s-a scurs a udat pământul?
Întradevăr! În imperfecțiunea noastră ne este desăvârșită lucrarea.
Cine știe de câte ori, au răsărit mulțimi de flori, fără să le observăm măcar!

duminică, 18 ianuarie 2009

Asta e rău?

Unii spun că privesc prea mult în trecut. Asta poate pentrucă, de câte ori privesc trecutul plâng. Azi bunăoară, mi-am amintit cum in ciasa a IV-a fiind, la ora de mate , învățătoarea m-a întrebat de ce nu am caiet cu pătrățele.
I-am răspuns cu inocența unui copil de 10 ani, că întrucât tatăl meu băuse toți banii, mie nu mi-au rămas nici măcar pentru un caiet.
Poate că unii dintre colegi au râs.
Erau pe strada noastră două case neconectate la rețeaua de curent. Una era a noastră. La lumina slabă a lămpii cu petrol, citeam carte după carte.
La biblioteca comunală se făcuse un clasament cu cei mai buni cititori. Eram de departe prima. Și asta cred că mi-a salvat viața.
Nu aveam timp să văd cum mama ascundea în pumni bucata de pâine din care mânca( mai târziu am aflat că era din porumb), să-mi ajungă mie pâina de grâu , nu înțelegeam de ce îi erau zdrențuite degetele de la mâini, apoi am aflat că lucra la "pușcat" prune la un C.L.F. pentru 2-3 lei . Era singura care mai aducea un venit în casă. Și nu știu cum făcea, dar eu aveam și pâine și lapte și ouă, tata mânca mamaliga multă cu pește, pește pe care-l prindea cu undița la o baltă din apropiere(era cam singurul venit pe care îl aducea în casă, asta dacă nu se întâmplă să-l vândă pe-un deț de pălincă).
Acum mă gândesc : Oare cu ce trăia mama? Nu mi-o amintesc așezată la masă.
A muncit mult săraca mama.
Acum e pensionară, și se mândrește cu fabuloasa pensie se 170 lei dar o bună parte din ei, se duc pe curent.
Acum are curent electric in casă.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Ce nu te doboară te face mai puternic


"Ce nu te doboară te face mai puternic"
Nietzsche
Pentru început să stabilim,ce înseamnă să fi puternic.
Înseamnă oare să fi puternic atunci când dai cu pumnul în masă?
Înseamnă oare să fi puternic atunci când dai cu pumnul în ea sau el(după caz)?
Înseamnă oare să fi puternic atunci când dai cu el, cu pumnul, în sacul de box la sală?
Înseamnă să fi puternic când ridici vocea încercând astfel să-i acoperi pe toți?
Sau când găsești fără să cauți cuvinte jignitoare , în felul acesta împroșcând cu noroi în unii sau alții...
Asta să fie oare puterea?
Dar,ce nu ne doboară?
Am citit o istorioară a unui copac puternic, cu rădăcina adânc înfiptă în pământ.
Au venit furtuni puternice, vijelii, ploi, chiar și uragane. dar nimic, nimic din toate astea, nu au reușit să-i facă nimic.
Într-un târziu a apărut un șir de termite. Atât de mici, încât nimeni nu s-ar fi gândit vreodată cât pot fi de ofensive.
Acestea l-au dărâmat!
Apoi s-a făcut comparație cu omul, omul puternic pe care o furtună sau o ploaie torențială nu-l poate dărâma.
Dar grijile, aceste mici termite ale vieții, multe fiind, pot foarte ușor să-l dărâme, precum copacul cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.
Și dacă între termite se mai strecoară și pumnul și vorba, succesul e garantat.
Apoi mi-am imaginat, cum fiecare dintre noi, am putea fi pentru copacul puternic din celălalt , poate chiar salvarea.
Și nu cred că s-ar cere prea mult de la noi.
Doar o mică rămurea , cu ajutorul căreia să deviem traseul acelor termite.

luni, 12 ianuarie 2009

" Curajul,nu înseamnă puterea de a merge mai departe, ci de a merge înainte când nu mai ai putere"
"Când nu-ți mai rămâne nimic decât Dumnezeu, vei vedea că Dumnezeu îți este suficient"
" Este mai bine să fi pregătit pentru o ocazie pe care nu o vei avea, decât să ai o ocazie și să nu fi pregătit"
"Atitudinea, îți determină altitudinea"
" Niciodată nu poți fi fericit, dacă te vei mâhni văzând că altul e mai fericit decât tine"
"Când vezi câți sunt înaintea ta, gândește-te câți sunt în urma ta "
"Nu murmura că nu capeți ceea ce-ți dorești.Fi mulțumit că nu capeți ceea ce meriți"