marți, 24 ianuarie 2012

Alternanţe



Pretutindeni în lume există noapte şi zi, răceală sau căldură, bine şi rău, întuneric sau lumină...
Totul este ciclic.
 Suntem parte din natură.
Pe măsură ce lumea se transformă ne transformăm şi noi odată cu ea.
Să ne bucurăm de lumină la fel de mult cum ne putem bucura de întuneric.
Să suportăm greul pentru că după el vine şi binele!
Să privim totul ca pe-o speranţă în devenire...
Să nu ne îngrijoreze întunericul. Cu cât acesta este mai mare, cu atât steaua noastră va străluci tot mai puternic. 
Ba mai mult de atât: umbra trecutului poate fi speranţă pentru viitor.
Da! Există lumină după întuneric, câştig după pierdere, dulce după amar şi după cântec suspin.
Extaz de fericire după lunga agonie, şi totul, da, totul, mă face să cred că există şi viaţă dincolo de mormânt!

miercuri, 18 ianuarie 2012

Crâmpeie din viaţă...



Crâmpeie zdrenţuite, uzate, şifonate uneori... fragmentate din oareşce motive. Ba vântul, sau ploaia, sau poate soarele năpraznic din zile de vară.

Crâmpei din viaţă petrec şi-acum când în tăcerea surdă se-aude doar zgomotul vreunui tren ce trece cu viteză stabilită sau redusă în funcţie de intemperii, pe fondul continuu de zumzet lăsat de vreun aparat obligat să funcţioneze.

Nu cred că este ceva ascuns sau de ascuns... doar dacă nu s-a pitit pe undeva prin vreun ungher până şi de mine, crâmpei de lume. Da. Mă simt şi eu câteodată de parcă aş fi o parte a lumii.
 Sunt un fragment şi eu, dar nu mă simt că aş fi unul zdrenţuit, uzat sau (chiar dacă unii nu sunt de acord cu asta), şifonat.
Mă simt într-adevăr un crâmpei, dar unul frumos colorat în toate culorile curcubeului. Un crâmpei care are mult, mult roz.
Pastel de viaţă.

marți, 17 ianuarie 2012

Lista de inventar


Dacă în urmă cu treizeci de ani cineva m-ar fi întrebat ce anume apreciez la viaţă, lista mea de inventar ar fi diferită de cea pe care aş fi întocmit-o acum douăzeci de ani, zece ani sau chiar de cea pe care aş întocmi-o în momentul de faţă.

Există însă unele lucruri care vor sălăşui mereu în oricare dintre liste, indiferent de vârsta la care m-aş fi apucat de scris.

Cele mai bune lucruri le putem exprima în orice moment, doar trebuie să ne deschidem inimile măcar cât să pătrundă razele dragostei de viaţă.

Lucrurile de ordin material (o casă, mobilierul sau poate maşina), acestea nu le voi găsi decât pe una dintre liste poate, şi chiar dacă procură o oarecare bucurie, nicicând nu o va egala pe aceea câştigată în viaţă prin lucrurile care nu costă nici un ban.

Ce-aţi spune despre dragoste, familie, bucuria de a te trezi dimineaţa mângâiat de razele calde ale soarelui?

Ce-aţi spune de capacitatea de a depăşi problemele vieţii de zi cu zi?

Ce-aţi spune de abilitatea noastră de-a empatiza, rotocoalele făcute de câinele din curte sau torsul pisicii întinse ca un ciorap vechi aruncat cât colo?

Copii sănătoşi sau chiar nepoţi (asta în cazul meu), faptul că cei pe care-i dorim alături nu renunţă la noi, dragostea şi sprijinul partenerului de viaţă, speranţa...

Faptul că fiecare moment din viaţă este o şansă pentru un nou început, şi lista ar putea continua.

Acestea, cred, sunt lucrurile care vor fi găsite în orice listă, indiferent de momentul în care aş fi rugată să o-ntocmesc.

luni, 9 ianuarie 2012

Gânduri...

Este frumos când cineva te înţelege, când cineva nu e prea leneş pentru a dărui.
Este frumos când dimineaţa eşti întâmpinat de-un zâmbet luminos.
Frumos este şi atunci când cineva te iubeşte în ciuda defectelor tale.
Este plăcut mirosul de cafea proaspătă ce se strecoară până la tine.
Clipe pictate în toate culorile curcubeului aşteaptă să fie aşezate la locul cuvenit. În rama sufletelor noastre.

 
Este de două ori frumos când după o zi lungă de muncă te întorci ACASĂ.

 Dacă m-ar întreba vreodată cineva care este cel mai frumos lucru ce mi s-a-ntâmplat, mi-aş sprijini capul pe umărul celui drag, aş zâmbi şi-aş răspunde simplu: "ACESTA"!




"Fericirea supremă în viaţă este convingerea că suntem iubiţi, iubiţi pentru noi sau, mai curând, în ciuda noastră". – Victor Hugo

duminică, 8 ianuarie 2012

Să ierţi nu înseamnă să uiţi



Să ierţi înseamnă să-ţi reaminteşti că nimeni  nu-i perfect că mulţi dintre noi ne-mpiedicăm chiar când ne dorim mai mult să stăm drept, că de multe ori spunem lucruri pe care ne-am fi dorit să nu le fi spus nicicând.

Nu ştiu ce-mi doresc mai mult. Să-mi fie şters trecutul din minte sau să am puterea de a privi în detaliu tot ce mi s-a întâmplat, cu lux de amănunte.
Uneori cred că mi-ar plăcea să uit trecutul, dar oare uitându-l n-aş repeta aceleaşi greşeli?
Neputinţa de a privi în trecut ne face ignoranţi. Uitarea nu pot modifica circumstanţele unui eveniment, dimpotrivă, privind în urmă avem în faţă graficul greşelilor noastre.
Unde şi cum am greşit...
Deşi tentantă, uitarea este distructivă.
 Aleg să-mi amintesc.
 Aleg să-mi amintesc deoarece consider că este un mod plăcut de a celebra viaţa....

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Şşşt!



Ce bine-ar fi de-aş şti să ascult tăcerea!


Aş şti atunci să-mi ascult şi vocea interioară. Vocea care-mi şopteşte ce e bine să fac, încotro să mă-ndrept, care să-mi fie alegerile...
Vocea din interiorul meu este mult mai aproape de mine decât orice binevoitor.
Aud, ascult docil...îmi plac cuvintele ei!
Mă împac cu prezentul.
Liniştea creează în mine volume. Volume de carte. Ghiduri de supravieţuire. Există viaţă dincolo de orice. Până şi dincolo de moarte (veşnica mea frământare) există viaţă.



Îmi place acest poem:


"Tot
mai
indiscretă

Liniştea

La
sfârşitul fiecărui
poem

Mai
rupe
câte-o
bucată

Din
cutia
Pandorei" 


Costel Zăgan


vineri, 6 ianuarie 2012

Fericire de iarnă...



Am avut puţină zăpadă ieri... dar încă puţină răbdare! La meteo spuneau că vine...

Mi-e dor de ziua mâine ...

A nins puţin iarna asta...

Afară plouă cu bolovani de picuri. 
Cât plumb în juru-mi!-(fără nicio legătură cu Bacovia)

Starea lui sufletească mi se părea disperată. Nicio urmă de speranţă. Dar eu n-am cum să nu sper. La meteo ziceau că o să ningă. Picăturile de plumb se vor preface în fulgi jucăuşi de nea. Vor fi uşori ca fulgii de puf în adierea vântului .

Dansează...

Fulgii de mâine dansează de pe acum în înalt. De fapt repetă dansul cu care vor avea premiera mâine...

Aştept!

În căldura căminului meu se împrăştie miros de pâine proaspătă...



joi, 5 ianuarie 2012

Ce este libertatea?

Ce înseamna sa fii liber?
Cred că a fi liber înseamnă să poţi face ceea ce vrei, să spui fără teamă ceea ce gândeşti. Libertatea înseamnă absenţa oricărei constrângeri asupra alegerii deciziilor sau acţiunilor noastre.

Ce putem face însă dacă libertatea noastră este  împiedicată de împrejurări?
Nu există libertate fără efort, cred. Trebuie să acţionăm la înlăturarea obstacolelor din calea libertăţii noastre dar în aşa manieră încât să nu subjugăm libertatea semenului nostru. 
Dar dacă libertatea noastră este împiedicată chiar de el? Conştient sau poate nu, influenţat de alţii sau poate chiar constrâns, lezează interesele mele sau ale tale. Atunci nu mai suntem liberi.
Ne naştem liberi. Ce determină lipsa noastră de libertate în timp? Poate legi, reguli, şi dacă vom cunoaşte acele legi şi reguli ale societăţii atunci putem fi stăpâni pe tot ceea ce facem în limita bunului simţ.

duminică, 1 ianuarie 2012

Religia care te-nvaţă să urăşti

                  



"Prin aceasta se va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii". Textul aparţine Bibliei şi se găseşte în Ioan capitolul 13 versetul 33.

Un verset care m-a însoţit cel puţin zece ani din viaţă. Ani pierduţi, spun astăzi. Ani în care nu numai că n-am învăţat iubirea (ea exista de altfel în inima mea), ci am învăţat să urăsc oameni, rase, religii până chiar şi pe mine m-am urât contrar versetului des repetat în cuvântările publice de la Sala Regatului, unde mi-am petrecut o bună bucată de vreme din cei zece ani.
Era undeva prin 2000, an în care viaţa mea se împărţea între cei patru copii, soţ şi locul de muncă. În general eram iubită peste tot. O bună organizatoare de petreceri, o bună ascultătoare, cântam deseori (activasem o vreme într-un ansamblu folcloric local). Îmi place să cred că şi acasă eram o soţie şi-o mămică bună. Ca orice om, decepţii aveam şi eu. Nimic nu poate fi perfect.
Într-o zi, la postul de radio local, în cadrul unei emisiuni pe tema "Care este adevărata fericire?" am avut o intervenţie în care spuneam că viaţa nu constă în bunurile materiale pe care le ai. Un fost coleg de clasă al soţului meu, martor a lui Iehova, a auzit acea emisiune şi s-a decis să ne viziteze. Erau doi. Amândoi bătrâni de congregaţie. Au abordat tema fericirii. Treptat, ne-au propus să studiem. Soţul, ateu convins, a spus că nu are rost. Eu am mai fost dezamăgită odată din cauza religiei dar am acceptat totuşi acel studiu.
La o vizită ulterioară m-a predat. Era o nevastă de bătrân incoerentă, fără nici o tehnică. Aici am început să greşesc. Am cerut ceva mai bun şi-am primit. O pionieră regulară unsă cu toate alifiile a început să mă prelucreze. Sunt produsul ei. Din persoana caldă şi plină de iubire, am ajuns aproape un om de tinichea.
Se spune că omul de tinichea nu avea inimă. Dorea să ştie cum e atunci când râzi, să ştie ce-nseamnă mirosul florilor de primăvară sau adierea vântului din serile răcoroase. Dorea să se zbenguie în apa cristlină a izvorului de munte, dar vai, orice încercare ar fi eşuat. El era de tinichea şi-ar fi-nceput să ruginească.
Aşa sunt martorii. Oameni de tinichea. Roboţi meniţi să trăiască împlinirea dorinţelor lor ascunse doar în vis. Acţiunile lor sunt cele pentru care au fost programaţi. Nu mă leg de fundamentele religiei, deşi unele dintre ele mi-au schimbat viaţa. 2001 a fost primul an în care n-am mai împodobit brăduţul cu care-mi obişnuisem copiii. În acelaşi an mi i-am expediat de acasă dându-le bani să-şi petreacă zilele de naştere pe ici, pe colo, în câte-o cofetărie sau băruleţ, mai încolo, după ce-au crescut.
Colegilor le-am spus clar cum am fost învăţată: "Dragi colegi, începând din acest an eu nu mai sărbătoresc zile de naştere, revelioane sau altele cu voi, voi deveni o martoră a lui Iehova". "Să-ţi ajute Dumnezeu!", zise o colegă uitându-se la mine de parcă aş fi avut o aură în jurul capului. Şi-am fost tratată aproximativ cum m-am aşteptat.
M-am avântat în predicare. Am început pionieratul în domeniu. Ore întregi zilnic la uşile altora încercând să le insuflu iubire şi speranţă, timp în care ele, dispăreau treptat din inima mea. Le vorbeam de lumea nouă, când nu va mai fi boală, bătrâneţe sau moarte, o lume în care nu există ură, o lume ideală în care să trăieşti fericit şi mulţumit...
Din nefericire pentru mine, în timp, am învăţat că acolo n-au loc copiii mei, soţul sau mama pentru că ei fie au alte religii, fie că n-au nici una. Şi-atunci mi-am pus unele întrebări. Ce-aş putea să fac eu într-un paradis fără cei dragi mie? - spre exemplu. Asta mai la-nceput.
Apoi am început să fac paralele între Ce pretinde Dumnezeu de la noi (martori fiind) şi ce fel de martori suntem. Am învăţat invidia, ura sau gelozia, stări pe care înainte nu le-am avut. Am învăţat ce-nseamnă concurenţa prin obligativitatea raportului lunar de predicare, am început să dezvolt sentimente de vinovăţie însoţite frecvent de atacuri de panică, deoarece fie că nu reuşisem să particip la vreun program religios, fie că activitatea mea era atât de intensă încât n-aveam răgaz nici măcar pentru mine. Atunci am început să mă urăsc, să mă acuz, să-mi pară rău din ce în ce mai mult că am intrat în acest ţarc infect.
Cineva în aceiaşi situaţie ca a mea spunea “Nu mi-am pierdut anii acolo. Doar i-am trăit altfel.” Eu nu cred că i-am trăit. Eu cred că am pierdut multe. Foarte multe. Şi nici nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentru faptul că în corpul meu de tinichea am auzit primele bătăi ale inimii şi am reuşit să simt căldura razelor de speranţă.