Te confrunţi cu încercări? te simţi uneori descurajat şi incapabil să le faci faţă? Ai uneori impresia că nimeni nu s-a mai confruntat cu o problemă ca a ta şi că nu există nici o soluţie?
Nu eşti singurul!
Recent am trecut prin astfel de frământări.
Ce facem atunci când credem că nu mai există nici o ieşire?
Cineva spunea: " Când Dumnezeu închide o uşă, deschide o fereastră".
La început te zbaţi ca o pasăre prinsă în laţ şi închisă în colivie. Cauţi fereastra! Pare să nu existe nici un locşor pe unde să ieşi. Şti că există dar nici n-ai habar unde ar putea fi. Deşi e chiar lângă tine eşti incapabil să o vezi...
Deschid Biblia! Iacov 1:2 îmi spune: " fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări".
Felurite...adică multe şi variate-îmi spun...
Tot despre felurite încercări îmi vorbeşte şi Petru în întâia sa carte.
Apoi zăresc fereastra!
"Fiecare din voi să slujească după darul pe care l-a primit.
Fiecare din voi...adică mai mulţi...sau toţi? deci şi eu?
Slujitorii lui Dumnezeu o sursă de încurajare, deci...Păstorii creştini de asemenea.
Care este deci darul lui Dumnezeu prin care putem deschide ferestre sufletelor noastre zbuciumate ? Îmi stăruie în minte: " Eu plec, dar vă voi trimite un mângâietor..." Harul său, este mereu disponibil. Condiţia: să-l cerem stăruitor, căci Tatăl nostru este dispus să ni-l ofere. Apoi, manifestând roadele sale, vom fi întotdeauna pregătiţi să încurajăm. Fiecare pe celălalt prin darul care i-a fost încredinţat.
Un lucru este sigur: Indiferent de natura încercării, va exista întotdeauna o expresie a harului care să i se potrivească. Indiferent de felul ispitelor şi încercărilor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne sprijină în modul potrivit la timpul potrivit. Totul este ca noi să găsim fereastra în locul în care trebuie!

Îngrijorările interzise!

Aşa să fie oare?
Avem interdicţie la îngrijorări având în vedere faptul că Isus a spus în Predica de pe munte: " De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca,sau ce veţi bea...sau cu ce vă veţi îmbrăca"?
Trăim vremuri tulburi. Vremuri în care, este imposibil să nu ne îngrijorăm. Sănătatea precară, neînţelegerile din familie sau poate greutăţile economice, sunt doar câteva dintre lucrurile care inevitabil produc îngrijorări.
Totul este să nu le permitem să zăbovească prea mult în mintea noastră.
Îngrijorându-ne peste măsură, sănătatea noastră va fi şi mai afectată.
Să privim îngrijorările ca pe nişte păsări care trec prin crengile unui copac. Totul este să nu le permitem să-şi facă cuib.
Să luăm seama la cuvintele înţelepte ale lui Isus: " Nu vă îngrijoraţi niciodată zicând: « Ce vom mânca?» sau « Ce vom bea?» sau « Cu ce ne vom îmbrăca?»"
Apoi, El ne consolează spunând: " Tatăl vostru ceresc ştie de fapt, că aveţi nevoie de aceste lucruri. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra."(Matei: 25-33

Sufletul meu e cuprins de-o tristeţe imensă. Nu trebuia să se întâmple aşa. Era atât de tânăr... viaţa i-o luase înainte. Soţia l-a părăsit cu ceva vreme în urmă. A luat copilul, copilul lor, apoi s-a legat de un altul şi au plecat în Canada.
Vorbesc despre el la trecut, deoarece azi dimineaţă a decis să-şi pună capăt zilelor. S-a aruncat în faţa trenului. Ultimul tren din tura de serviciu, ultimul tren din viaţa lui...
Regret nespus!
Oare de ce se sinucid oamenii?

"Fără tine mă usuc"

Am încercat să-mi amintesc locul în care pentru prima dată m-ai prins de mână, locul în care pentru prima dată m-ai îmbrăţişat, locul în care pentru prima dată mi-ai spus că mă vrei alături...
Luna era imensă, şi pătrundea în încăperea mică printre florile mărului , perdea de flori la geamul casei tale!
Mi-ai luat mâna în mâna ta, apoi degetele noastre s-au împleticit ca rădăcinile copacilor ce nu vor să fie strămutaţi vreodată!
Versurile cântecelului însoţit de acordurile de chitară pe care-l cântam aproape tot grupul parcă-mi răsună şi acum în urechi:" galbenă gutuie,dulce amăruie, lampă la fereastră, toată iarna noastră... "
Tu nu cântai. Mă priveai tăcut de parcă toate cuvintele tale s-ar fi ascuns printre florile mărului, contopite în lumina palidă a lămpii cu miros de gutui din versurile Tatianei Stepa. În tot acest timp, simţeam cum degetele noastre se împleticesc din ce în ce mai puternic.
Nici n-am simţit cum a trecut timpul. A trebuit să plec atunci. Apoi am observat cum degetele mele se modelaseră după degetele tale, şi am realizat că numai atunci vom avea rădăcinile bine înfipte, dacă se vor uni din nou. Nu cred că unul fără celălalt am fi crescut copac puternic.
Sunt douăzecişitrei de ani de-atunci, dar şi acum mână în mână ne trăim eternitatea. Şi chiar dacă mlădiţele lăsate de rădăcinile noastre au crescut, chiar dacă vreodată se vor întâlni în vreun grup pentru a cânta " Galbenă gutuie" , degetele noastre vor rămâne împleticite acum ca atunci, şi nimeni niciodată nu ne va strămuta!

O zi în care n-ai făcut nimic...

"O zi în care n-ai făcut nimic e-o zi pierdută, o zi în care n-ai făcut nimic e ca o plută...". Îmi amintesc vag aceste versuri dintr-un cântecel al copilăriei mele.
Nici atunci şi nici acum nu am înţeles prea bine ce înseamnă a nu face nimic.
Întrebare banală dar folosită destul de des: "Ce ai făcut azi?" De obicei răspunsurile curg : "Păi, m-am trezit, am făcut cafeaua, apoi, apoi, apoi ... ...apoi spre seară, frântă de oboseală, am adormit imediat".
Înseamnă asta oare că nu am făcut nimic?
Sau ar putea să însemne că nu am făcut nimic important care să dureze!
Întrebarea este: care sunt lucrurile durabile ale vieţii?
Când am învăţat acest cântecel, credeam că dacă din cosiţele unui ştiulete am împletit codiţe, ba am şi aranjat pănujiile în aşa fel încât ţinuta să fie impecabilă, am făcut ceva.
Am mai făcut ceva când am strâns ouăle din cuibar şi le-am dus în casă ori am cules iarbă la iepuri...
Am fost învăţată atunci, prin vorbe sau gesturi, că doar atunci faci "ceva" când produci. Dar câtă lume îşi aminteşte de ce ai făcut tu atunci?
Am mai învăţat ceva: seara când lumea se străduia să adoarmă şi eu citeam la lampa cu petrol a nu ştiu câta carte scoasă de la Biblioteca Comunală, pe rând, mama sau tata strigau:
"Culcă-te odată! Nu mai pierde vremea!"
Acum mă gândesc: să fie vremea un lucru pierdut? Pentru unii da! Dar pentru mine,categoric, acel timp era un bun câştigat!
Viaţa mi-a oferit posibilitatea să fac atât lucruri aşa zis durabile( mai târziu am constatat că ceea ce omul crede la un moment dat "durabil" se poate pierde într-o clipită),cât şi unele lucruri pe care mulţi le ignoră, dar care pot rămâne veşnic.
Însă un lucru care mi-a reţinut atenţia a fost acela că lucrurile care rămân cu adevărat durabile sunt numai lucrurile care izvorăsc din iubirea pentru oameni!

Anotimpurile...

Brrr! Ce toamnă...
Hoinăresc pe alei bătătorite tresărind din când în când la zgomotul amintirilor, amintiri ce troznesc ca nişte crengi uscate sub paşii mei nesiguri...
Privirea-mi rătăceşte căutând să desluşesc slovele " ghidului de supravieţuire" în anotimpul de mijloc al vieţii mele.
Of, Doamne! Atât de greu pot să citesc...este aproape imposibil! Filele lui, sunt acoperite de fruzele gălbenite care-au căzut mişcate de vântul incertitudinilor. Ridic privirea. Mai cad frunze una câte una, aşa cum întrebările mi se strecoară în suflet! Una câte una.
Încep să-mi gestionez cu rapiditate insatisfacţiile, regretele, insuccesele, fără să bag de seamă cum slovele din " ghidul" sufletului meu, prind viaţă şoptindu-mi: " Acceptă viaţa aşa cum este! "
Nu ştiu ce mă preocupă mai mult: Înaintarea în vârstă?Perspectiva morţii? Sau poate regretele... poate nu am făcut ce trebuia, poate că locul unde am muncit atâţia ani nu era locul cel mai potrivit pentru mine, copiii s-au maturizat, au plecat... Doamne! Oare am făcut tot ce trebuia pentru ei? Sau poate nu am depus suficiente eforturi... Oare cât i-am supărat pe cei de lângă mine?
Un ţipăt străbate văzduhul. E sufletul care a început să strige la mine până când întreaga-mi fiinţă s-a cutremurat!
" Acceptă viaţa aşa cum este! Nu doar frânturi ! Auzi? Trăieşte! Fii fericită! Fericirea nu se întâmplă pur şi simplu. Ea trebuie exersată. Vrei să se atrofieze? "
Brusc, un licăr mi-a străfulgerat privirea!
Accept eu provocările anotimpului pe care tocmai îl traversez? Accept eu viaţa în întregime?
Inima îmi tresaltă. Am decis: din clipa aceasta, fiecare încercare va fi pentru mine o şansă spre maturizare.

Când a fost întrebat care este singurul şi cel mai puternic motiv pentru care se destramă căsniciile, un avocat al proceselor de divorţ a răspuns: „Incapacitatea de a discuta sincer unul cu altul, de a-şi descărca inimile şi de a se trata unul pe altul ca pe cei mai buni prieteni“.

Este foarte adevărat. Cu timpul,problemele nerezolvate pot fi obstacole în calea comunicării.

Nu putem ignora problemele. Asemeni unor buruieni, dacă sunt ignorate cresc, apoi pot înăbuşi iubirea, cea care atunci, în urmă cu 10, 20 sau poate mai mulţi ani a unit căsătoria noastră.

Nici o căsnicie nu e perfectă şi trebuie să recunoaştem fără menajamente, că în orice familie există probleme. Tensiunile şi greutăţile vieţii par să ne lase foarte puţin timp sau energie pentru discuţii constructive. Găsirea unei soluţii pretinde eforturi.

Să ne fixăm o zi când am putea discuta! Dacă ne-am întâlnit pentru asta să ne exprimăm cu sinceritate şi respect! Ne-am întâlnit pentru a discuta nu pentru a ne duela! Să ne ascultăm până la capăt când vorbim unul cu celălat! Să luăm în seamă soluţia cu care suntem amândoi de acord!

Când scriu toate acestea mă gândesc cât de greu este să procedez aşa dar iubesc şi pentru că iubesc, nu vreau să pierd niciodată cea mai mare comoară pe care n-aş fi crezut vreodată că o voi găsi!

Cunosc pe cineva care de câte ori este supărată pe soţul ei, aleargă în braţele altuia. „ Aşa îl pedepsesc!” îmi spune. Dar să fie asta o soluţie?

A căuta mângâiere într-o relaţie extraconjugală nu este nici pe departe soluţia problemelor din căsnicie.

„Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale.
Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!
Şi pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină, şi ai îmbrăţişa sânul unei necunoscute?”(Proverbele 5 18-20)

Cât de adevărate sunt aceste versete biblice!

Şi de ce ai căuta alinare în altă parte când casa ta e plină de balsam vindecător?

De ce să căutăm iubirea în locuri interzise când ea este chiar lângă noi?