miercuri, 22 decembrie 2010

Viaţa merge înainte


Pe măsură ce îmbătrânim au loc multe schimbări.

Slăbiciunea fizică ne subminează vitalitatea.
Privind în oglindă descoperim riduri noi şi părul încărunţit.
Uneori şi memoria ne joacă feste...
Copiii se căsătoresc, sosesc nepoţii...relaţii noi.

Întregul curs al vieţii pare să se fi schimbat dar parcă nimic nu ne afectează mai mult decât zborul puilor noştri din cuib.

Schimbarea rolurilor pretinde adaptabilitate.
Privind la toate acestea se accentuează ideea de bătrâneţe.

Suntem fericiţi când vedem cum vlăstarele noastre devin adulţi dar parcă niciodată nu putem accepta că ei, copiii noştri, sunt pregătiţi să trăiască independent de noi.
Ne simţim singuri, poate chiar abandonaţi.

Deşi ne asigură de iubirea lor avem impresia că totul este doar un stereotip.

Puţini dintre noi realizăm că a creşte copii înseamnă a ne pregăti pentru ziua când vor pleca.
Nu conşientizăm acea zi!


Însă a-i opri din zbor, cred eu, înseamnă a le tăia aripile...
N-ar fi corect aşa ceva...
Ei trebuie să fie liberi!
Liberi cum am fost şi noi la vârsta lor, când poate părinţii noştri au avut aceleaşi sentimente...

Când copiii ajung să fie independenţi, iubirea rămâne.
Când ei pleacă de acasă, acelaşi dor care ne bântuie pe noi părinţii nici lor nu le dă pace.

Un lucru este cert:- Indiferent care ar fi situaţia noastră, TREBUIE să înţelegem că viaţa nu se sfârşeşte odată cu plecarea copiilor din casa părintească.

joi, 16 decembrie 2010

Vorbirea-cum o folosim?


"Vorba-i de argint, tăcerea e de aur".
Aşa spune un vechi proverb de origine orientală.
Este o dovadă de prudenţă să ne păzim buzele în preajma celor răi. Flecăreli răutăcioase, criticarea pe la spate, cuvinte înţepătoare , murmur şi tânguieli, sau linguşiri în scopul obţinerii unui avantaj personal...

Este o adevărată luptă în a folosi vorbirea în mod constructiv când mereu eşti înconjurat de oameni care o folosesc în modul sau pentru scopul menţionat mai sus.

Pornim cu intenţii bune în a purta un dialog şi ne trezim flecărind, aruncând cuvinte negândite pentru care mai târziu regretăm.
Ar fi extraordinar să putem fi atenţi cum ne folosim de vorbire, acel fir magic care leagă prieteni şi uneşte familii... prietenii de-o viaţă au fost distruse de remarci necugetate.

Vorbele crude au rănit sentimente.

Conversaţiile pe care le avem consolidează prietenii, clarifică neânţelegeri sau îmbogăţesc viaţa.

Ce mare comoară se pierde când, din cauza unui accident vascular -de exemplu, o persoană dragă nouă nu mai poate vorbi inteligibil!

Cât timp se mai poate, să vindecăm şi să zidim, nu să rănim şi să dărâmăm.

duminică, 12 decembrie 2010

Un prieten fals



Ai un "prieten" pe care-l cunoşti încă din tinereţe?
Pe atunci te făcea să te simţi mai matur şi chiar te-a ajutat să fi acceptat de colegi. Apelai întotdeauna la el când erai stresat.
Îţi dădea o oarecare "linişte". De fapt, ai ajuns să contezi pe el în multe situaţii.


Cu timpul însă, i-ai văzut şi părţi rele. Pretinde să fie cu tine tot timpul chiar dacă în unele locuri nu eşti bine-venit din pricina lui. Şi, deşi te-a făcut să te simţi mai matur, ai plătit pentru asta cu propria sănătate.
Ca şi cum nu ar fi deajuns, îţi fură în fiecare lună din salariu.

În ultima vreme ai tot încercat să rupi legătura cu acest "prieten", dar el nu te-a lăsat. Într-un fel a devenit stăpânul tău.
Acum regreţi că l-ai cunoscut.
Acest prieten se numeşte ţigara...
Cât de greu te debarasezi de el?
Eu am reuşit!
Tu poţi?

(q 05.10)

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Este mai multă fericire în a da...


N-am mai trecut de mult pe-aici... dar azi a fost musai să trec.

Am simţit nevoia să scriu cu cerneala sufletului ceea ce cu secole în urmă a spus un important personaj biblic, adică, "este mai ferice a da decât a primi"


În urmă cu ceva vreme, să tot fie vreo 2-3 ani, un om extraordinar şi-a terminat cursa pământească. A lăsat în urmă o soţie derutată, o femeie care probabil nu a făcut nimic fără cel ce i-a fost alături cel puţin patruzeci de ani.
Am ales din calculatorul meu o poză cu ei doi. Am pus-o într-o ramă şi i-am oferit-o. M-a privit îndelung cu ochii împăienjeniţi, mi-a sărit în gât, m-a sărutat şi mi-a mulţumit de parcă le-aş fi facilitat o întâlnire de taină.
Mai târziu o prietenă dragă mi-a spus cum a văzut-o sărutând acea poză ca pe-o icoană sfântă.

Azi, un telefon a tulburat plăcuta conversaţie pe care o aveam, într-un cadru deosebit.
Fiica unei prietene de doar un anişor şi câteva luni , era dusă cu salvarea la spital. În maxim 15 minute eram şi noi acolo.
Pentru mine nu a fost mare lucru...
Pentru ea a însemnat enorm.
Spun asta deoarece mesajul pe care l-am primit mi-a încălzit inima.
Citez: " vă mulţumim mult pentru grija voastră iubitoare. Vă rămânem recunoscători."

Dăruirea cu altruism are propriile ei recompense. Şi nu mă refer absolut de fel la o recompensă de natură materială.

duminică, 10 octombrie 2010

Din nou banii...




Cât de importanţi sunt banii în viaţa noastră?
Sau mai degrabă, cât de important este rolul pe care îl joacă ei în gândirea noastră!

Mă uit în jurul meu. Pentru mulţi oameni banii se află pe primul plan, atât în viaţă, cât şi în gândirea lor.

Îşi consacră eforturile în întregime scopului de a strânge bani. Din pricina banilor, unii ajung mai repede decât trebuie în mormânt...

Alţii, ca să obţină bani, jefuiesc, înşeală, mint, sau chiar ucid.

Simţul valorilor poate fi pervertit pe nesimţite.

Banii sunt o problemă şi pentru cei ce-i au, dar şi pentru cei săraci.

Banii pot fi unul dintre subiectele cel mai greu de discutat cu calm în familie. Nu este de mirare că sunt de multe ori primii pe lista motivelor de ceartă între cei doi.

Adesea, adevărata cauză a neînţelegerilor nu sunt banii în sine, ci neîncrederea sau teama.

De câte ori auzim noi soţiile :" unde s-au dus atâţia bani"?

De câte ori tremurăm tot noi, soţiile, de teama că familia ar putea avea de suferit pe plan material din cauza vreunui eveniment neprevăzut.

Oricum, vremurile tulburi pe care le trăim ne obligă să fim echilibraţi şi cu cheltuirea lor, dar mai ales cu înţelegera faptului că şi în acest caz, gândirea nu trebuie să ne fie afectată.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Bunele maniere-încotro!


Mai deschid bărbaţii femeilor portierele maşinii? Le mai oferă locul în metrou, tren sau autobus? Dar nu este vorba doar de atât.
Fenomenul are implicaţii mult mai profunde.
Oriunde ne întoarcem privirea, vedem dovada că trăim într-o lume din ce în ce mai nemanierată.

Oamenii intră în faţă la cozi, fumează în spaţii aglomerate, ascultă muzică cu maximum de volum în locuri publice şi aşa mai departe.
În pofida îmbunătăţirii sistemului educaţional şi a unui standard superior de viaţă, trăim într-o epocă în care auzim din ce în ce mai rar "mulţumesc" şi "te rog", iar obişnuita politeţe şi bună creştere au fost în mare parte uitate.

O experienţă recent trăită... La ghişeu lumea se aşează cuminte la rând. Sunt aproximativ 12-15 persoane.

Un domn care mi-a dat impresia unei persoane educate (cel puţin o facultate la activ), dă din coate,
se apropie de mine ca o furtună:
-De ce mi-ai îngrămădit băiatul cu toţi nespălaţii pe când jumătate trenul e gol, cucoană!

-Vă rog să mă scuzaţi-vine răspunsul meu, sistemul implementat nu-mi permite să aleg locurile înaintea plecării trenului.
-Las' că te zbor eu! Nu ştii cu cine ai de-a face!!!

N-am timp să meditez dacă l-am mai văzut undeva!

Următorul pufăie din ţigară înaintea mea mai ceva ca o locomotivă cu aburi. Doamna din spatele lui tuşeşte sugestiv.

- Ar trebui să nu le permiteţi asta...

Doi metri mai încolo o gaşcă zgomotoasă...

-Următorul vă rog! N-am timp să văd cine e, doar mirosul mă anunţă că n-a avut contact cu vreo picătură de apă în ultima vreme...

-Şefa,schimbă-mi nişte bani !

Mâinile murdare ţin în căuşul lor câteva monezi lipicioase.
În jurul gâtului stă agăţată o eşarfă cu un prunc la fel de bine spălat.

-Am prea mult mărunt, îi spun.

-Atunci dă-mi un bilet până la... ...

Deci tot la mine au ajuns.
Îi pun într-un castronaş, torn apă şi detergent pe ei şi fac haz de necaz."şi-apoi să nu fiu acuzată de spălare de bani "

Trenurile au ieşit de mult, dar eu am rămas cu gândurile mele.

În doar o jumătate de oră am fost cucoană, doamnă sau şefă.

Practic, majoritatea oamenilor par să fie într-o grabă aproape permanentă. Trec unul pe lângă celălalt fără să schimbe un cuvânt sau să schiţeze un gest. Se înghesuie şi se îmbrâncesc la cozi, îţi taie calea intrând sau ieşind brusc din culoarele de trafic numai pentru a câştiga câteva minute sau uneori doar secunde.
Deseori devin atât de preocupaţi de propriile lor probleme, ori plănuiesc să facă atâtea lucruri, încât orice întâmplare neprevăzută devine o iritare, iar orice vizitator neaşteptat devine un intrus.

Da. În alergarea noastră continuă, poate de multe ori i-am ofensat pe alţii, pentru ca mai târziu să ne simţim ofensaţi în situaţii identice.
Am încercat o clarificare, şi iată la ce concluzie am ajuns:

Bunele maniere în general sunt considerate drept un rafinament. Deseori însă, ele sunt uitate de oamenii care se grăbesc . Sper din tot sufletul să fie doar atât.

Gând...


El şi ea cu perii cărunţi...

Au parcurs împreună urcuşurile şi povârnişurile vieţii, această cărare întortocheată şi deseori greu de parcurs...

Mâinile lor zbârcite şi noduroase continuă să se împleticească precum rădăcinile copacului de mult sădit...

Feţele lor, brăzdate de riduri adânci, dar totuşi senine, inimile lor fizic obosite dar mai puternice prin dragostea şi devoţiunea ce şi le poartă unul altuia...

Este dragostea trecută prin focurile vieţii.

luni, 4 octombrie 2010

Prieten?


N-am mai avut timp pentru mine.

Aproape n-am avut timp să trăiesc...

Timpul...acest duşman! Sau prieten să fie?

Poate prieten, dacă mă gândesc la momentele dificile din viaţa mea, când după lungi tristeţi a ajutat la vindecarea sufletului.


Prietenul meu...
Dacă e prietenul meu atunci orice încercare de a lupta cu el n-are sorţi de izbândă.

De ce să incetinesc zile, luni şi ani?

Îl voi transforma pe nesimţite într-un duşman ce-mi va devora fiinţa îmbâtrânind-o...


Cu toţii avem aceeaşi cantitate de timp într-o zi.

Atunci cum se face că unii l-au luat drept aliat şi alţii îl consideră cel mai feroce duşman?


Noi vom alege cum să-l trăim! Noi ne vom stabili relaţiile cu el!

Ceea ce vom alege va determina viitorul, oportunităţile, sentimentele sau posibilele regrete. Modul în care-l vom utiliza va determina şi relaţiile dintre noi şi el.

Prieten sau duşman?

luni, 6 septembrie 2010

O X


În vremuri de răstrişte pentru mine o veche şi bună cunoştinţă îmi spunea:

" Râde! Nu poţi să râzi? Atunci fă pur şi simplu un exerciţiu facial. Rosteşte O X".

Mi-a mers. Muşchii feţei s-au pus în mişcare şi creierul a crezut pur şi simplu că zâmbesc.
Nu peste multă vreme m-am trezit râzând de-a binelea.
M-am gândit la vorba aceea de demult "a face haz de necaz".

Înţelepţii noştri ştiau ei ce ştiau.

Nu existau cabinete de consiliere psihologică, dar dintotdeauna se ştia că o porţie zdravănă de râs face mult bine.

Sunt multe explicaţii ştiinţifice pe marginea acestui subiect. Nu m-am străduit niciodată să le pătrund. Ştiu doar că un "O X" rostit la momentul oportun îmi permite să nu mă mai iau chiar aşa de mult în serios, şi astfel, trec mai uşor peste încercări.

"Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi" Philippe Noiret

joi, 2 septembrie 2010

Afară-i Toamnă



Curând, se vor auri a toamnă pădurile.

Alaiurile frunzelor ruginii îşi vor începe dansul, apoi se vor aşeza covor la picioarele Reginei Toamna.

Da! Toamna are o altă aromă. Aromă de dragoste şi aburi de cafea...

Lacrimile lui Septembrie udă pământul...

Nu se mai aude trilul privighetorii dar este o desfătare să vezi cum Toamna îşi aranjează foşnitoarea rochie din frunze.


Când eram copil, toamna pentru mine era începutul. Aşa a rămas şi acum. Când vine toamna, pentru mine se deschide o altă carte.
Îmi place Eminescu,iar dacă doriţi, citiţi cu mine:



Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii

luni, 30 august 2010

E greu? E uşor?


Întotdeauna au existat timpuri când lucrurile au mers şi prost.
Din nefericire, se întâmplă să trăiesc acest timp când lucrurile merg foarte prost atât pentru mine cât pentru majoritatea dintre noi.
Lucrurile au luat-o razna...
Avem nevoie urgent de asistenţă şi este destul de dificil să o primim pentru că societatea în care trăim este una bolnavă.

Spre cine să ne îndreptăm pentru a primi ajutor?

Am investit în prieteni sau familie. Ca într-o casă frumoasă construită cu mult timp înainte. Dar cu toate că materialele pe care le-am folosit erau de cea mai bună calitate, prea multele furtuni s-au furişat în cele mai ascunse cotloane, încercând să ia pe sus măcar o parte mică ...

Nelinişti profunde...atât de profunde încât uneori uităm că mai trebuie să luăm sub acoperişul nostru pe cei care au investit, sau cu care am investit împreună.

Am analizat lucrurile. Mi-am dat seama într-un târziu câtă nevoie de îngrijire au părţi din casă... efort, atenţie...

Şi cum nu putem schimba nimic din ceea ce este, schimbarea atitudinii faţă de situaţie este vitală.

Departe de mine gândul să cad într-o stare de prostraţie să nu mai pot face nimic. Nu de mult m-am bălăcit în apele ei tulburi aşa că trebuie din nou şi din nou să-mi propun nişte obiective.
Iată la ce m-am gândit:

-Sunt puternică. Pot să realizez tot ce-mi propun!
-Indiferent de greutatea problemei nu mă simt copleşită deloc!
-Nu există "nu pot"! Nu există "dar" !- înainte de a lua o decizie gândesc problema! -Nici eşecul, dar nici succesul nu reprezintă o sursă de teamă pentru mine!
POT ŞI VOI REUŞI!

duminică, 22 august 2010

Care e unitatea de măsură pentru viaţă?


Am cunoscut o fată în urmă cu multă vreme...

Nu-mi amintesc prea multe despre ea, doar că atunci când am întrebat câţi ani are şi mi s-a răspuns -28 mi-am zis în sinea mea "E bătrână!"

Când ajunsesem eu la 28 nici măcar nu mi-am simţit vârsta.
Am trecut 30, chiar şi 40 şi, sincer vorbind, acestea le văd doar ca pe nişte linii de demarcaţie.
O perioadă însă nu era aşa.
Ba chiar eram urmărită de sloganul: " Ceea ce n-ai realizat până la 40 de ani nu vei mai obţine niciodată".

A trebuit multă vreme să-mi înghit lacrimile când se apropia ziua în care împlineam o anumită vârstă.
A trebuit să-mi reevaluez viaţa.
A trebuit să analizez ce înseamnă să ai o viaţă împlinită, să încetez să merg iar şi iar pe aceleaşi drumuri bătătorite şi să intru şi pe alte cărări mai puţin încercate, ca să pot simţi gustul succesului, când obosită fiind de atâta efort, într-un sfârşit să mă pot bucura de luminişul aflat, atunci când credeam că nu mai există scăpare.
Mi-am dat seama că forţa creatoare a creierului nu depinde de vârstă. Multe personalităţi au creat capodopera vieţii lor la o vârstă de 60, 70 sau chiar mai mare.
Mi-am însuşit arta de a trăi. E o artă să poţi face un echilibru între frică şi temeritate, între consecvenţă şi flexibilitate, plăcere şi suferinţă, ori sens şi absurditate.
Am învăţat că e bine să râzi sau să plângi în voie, să iubeşti cu intensitate maximă...

Am învăţat să mă bucur de orice, de la firul de iarbă până la cea mai îndepărtată stea!

sâmbătă, 14 august 2010

Dacă...



"Dacă viaţa îţi dă o lămâie, fă o limonadă", am citit nu de mult într-o carte.

Adică, am înţeles eu, să nu mă plâng că ea e acră, ci să întorc în favoarea mea lucrurile.
Să transform ceva acru în ceva reconfortant.

Sau să nu mă plâng că am primit doar o lămâie?

Sau poate să nu încerc să scot flori din mărăcini...


Nu mă mulţumesc cu limonada...sau poate sunt prea comodă să scot singură sucul din ea...

Sau poate vreau mai mult?

O altă zicală spune: " Când viaţa îţi dă o lămâie, cere şi Martini!"


Peste 2 luni voi fi şomeră!

Cred că voi cere Martini.

joi, 12 august 2010

Chiar ninge?

Doar iarna ninge prozaic...

Primăvara ninge cu flori de măr sau flori de cireş.

Toamna ne răsfaţă trăirile cu fulgii ruginii ai frunzelor ce coboară agale, iar vara, vara ninge cu puful plopilor.
Suntem înecaţi de rafale de ninsori din razele de soare, cu stropi săraţi din apă de mare, nisip fierbinte , nopţi şi zile fierbinţi...


Mai ninge cu poveşti... poveşti de dragoste, speranţe, iubire şi durere.
Ninge cu viaţă!

Dar peste toate, în orice anotimp ninge cu sentimente. De dragoste, de ură, durere sau frustrare.

A nins din abundenţa în sufletul meu. În plină vară!
Aş vrea să prind un fulg de viaţă! Să-l prind şi să-l păstrez pentru multă vreme.
Offf! Sunt atât de jucăuşi fulgii de viaţă...

Ninge prozaic!

miercuri, 4 august 2010

Am început să simt gustul mulţumirii





Mi-am privit viaţa. De multă vreme n-am avut tăria să o fac.
M-am uitat în oglinda sufletului...
Nicicând nu m-am văzut atât de frumoasă!
Mi-am zâmbit...
Muguri de speranţe şi vis mi-au invadat fiinţa.
Am început să trăiesc din plin "Nocturna" lui Chopin, mi-am dat drumul sufletului să vibreze în voie pe acorduri de pian...
Cât de recunoscătoare trebuie să fiu!
Vreau ca bucuria să mă însoţească pretutindeni. Vreau să văd în fiecare spin o floare şi mai vreau să văd în fiecare stâncă ascuţită o bornă kilometrică ce mă îndeamnă să-mi ating ţelul!

Am început să simt gustul mulţumirii...

marți, 3 august 2010


La un moment dat, într-un fel sau altul, cineva va greşi faţă de noi.


Primul gând care ne trece prin minte probabil, este acela că niciodată nu-l vom putea ierta.


Lumea noastră se clatină şi instantaneu mintea noastră creează planuri de răzbunare.


Urzind planuri, căutăm scuze...poate ştim că nu e tocmai bine să ne răzbunăm dar n-am vrea să permitem situaţiei să se repete.


Mai există şi acea durere creată de regretul că acea situaţie s-a produs.


Evident, este alegerea noastră dacă-l vom ierta sau nu, dar am vrea să fie din nou ca înainte.


Apoi, pe nesimţite ne lăsăm abandonaţi în braţele iertării şi uitării.


Cum ar trebui să fim având în vedere faptul că suntem persoane care manifestăm empatie?


Faţă de noi înşine, manifestăm o nesfârşită îngăduinţă. Suntem dispuşi să ne iertăm , suntem dispuşi să ne înţelegem...


Dar oare ce înseamnă iertarea?

Ar putea fi ea confundată cu toleranţa?


Chiar dacă acceptăm un anumit comportament cred că cel mai bine ar fi dacă am încerca să înţelegem de ce s-a întîmplat aşa. Lucrurile se pot schimba.


Nu sunt sub nici o formă însă de acord cu disimularea.

Am pătimit din cauza ei şi am învăţat că prefăcându-mă că totul este în regulă doar pentru a face impresie bună sau pentru a evita unele neplăceri, durerea încolţită în inimă devine acută.

Am răbufnit când aş fi vrut mai puţin să se întâmple aceasta.


Atunci, dacă aş fi fost suficient de sinceră şi aş fi ales calea dialogului, aş fi evitat o sumedenie de neplăceri.

sâmbătă, 31 iulie 2010


"Te zdruncină până în adâncul fiinţei tale.
Îţi distruge treptat încrederea, respectul de sine, capacitatea de a lua decizii, iar apoi, când te-a prins bine, te mai strînge de câteva ori cu putere, doar să vadă dacă mai rezişti".

Aşa s-a exprimat o bolnavă de depresie
Am încercat astfel de trăiri...

Asemeni unor nori grei, problemele de zi cu zi apasă umerii noştrii, învăluindu-ne pe nesimţite în mantia întunecată a melancoliei...
Copleşiţi de sentimente de vinovăţie, durere, şi de un acut sentiment de singurătate, ne putem reculege cu greu.

Unii dintre noi se refugiază în alcool. Alţii găsesc Furadanul drept soluţie...

Eu ştiu că dincolo de norii negri şi grei există un soare gata să mă îmbrăţişeze cu razele sale tandre...doar că este atât de sus!

duminică, 25 iulie 2010


O întâmplare recentă care a provocat suferinţă cel puţin pe-o parte, m-a determinat să analizez o problemă care a generat această întâmplare, şi anume ZVONUL.
Ce este el?


ZVON ~uri n. 1) Informaţie neconfirmată (uneori tendenţioasă) care circulă oral.

Acest lucru s-a întâmplat, şi din păcate datorită lui, o persoană care nu mi-e indiferentă, astăzi a plâns.

Dar nici zvonerul nu-mi este indiferent... Mi-s la fel de dragi amândouă... (evident, eu sunt la mijloc)

Am constatat însă, că zvonurile se nasc cu uşurinţă într-un climat de teamă. Dar cine de cine se teme?

Cred în schimb că zvonurile pot fi generate şi în mod deliberat.
Mă frământă şi o întrebare: De ce, o dată ce au fost generate zvonurile se răspândesc şi persistă atât de mult?

Nu ştiu dacă nu cumva, oamenii VOR pur şi simplu să creadă în ele... nu ştiu dacă nu cumva oamenilor le place victimizarea...
nu ştiu...


Eu sunt la mijloc...şi nu-mi plac zvonurile :(

joi, 17 iunie 2010




Sub corole de trandafiri răsfirate-n bolte, trec îmbrăţişate gândurile noastre...

Nu pot să nu mă-ntreb :
-Oare n-ai obosit alergând încoace şi încolo în mintea mea întreaga zi?
-Oare n-ai ostenit alergând în fiecare cămăruţă a inimii mele din zori până-n noapte să alungi umbrele tristeţii?

Fericirea a intrat in viaţa mea o data cu tine, cu miresme de tei.

Eşti raza se soare ce-mi încălzeşte dimineţile. Eşti raza de lună ce -mi veghează nopţile.
Eşti pastelul culorilor din lacrimile ploii...
Eşti ochiul ce veghează asupra sufletului meu...ochiul deschis, ce nu permite întunericului să pătrundă...

Sub ramuri de tei trec îmbrăţişate visele noastre...

duminică, 13 iunie 2010

Alte amintiri...


Între flori...
Luminiţa de la capătul tunelului...



Au şi ei marea lor...


S-au găsit :D

Ei sunt Ovidiu şi Anca. Ne vor aduce curând al doilea nepoţel :*:*


vineri, 11 iunie 2010

Apoi...

Diana şi Dinu
Patru aşi :D
Leca-leca
Spre casă...


Ziua nr.2

marți, 1 iunie 2010

Amintiri...


"Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori... Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Şi vremea se îndrepta după râsul meu". Ion Creangă
Fragment ce mi-a marcat copilăria.
Poveştile lui Creangă mi-au marcat copilăria, de altfel.

Îmi plăcea atât de mult Creangă, încât uneori săre
am şi eu într-un picior în apă strigând "auraş, păcuraş, scoate apa din urechi, că ţi-oi da parale vechi"...

Îmi amintesc acum cu umor, dar atunci n-am înţeles de ce mama nu ştie:- Curăţa cartofi. Eu o priveam şi mă trezesc vorbind de una singură: " Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!"

Ea a lăsat cuţitul din mână şi mi-a tras o mamă de bătaie că-mi amintesc şi-n ziua de azi de ea.
Amintirile lui Creangă mi-au marcat copilăria.

Oare copiii noştri ce amintiri vor avea?

duminică, 30 mai 2010

Teamă?


Bomboane şi dopuri pentru urechi. Aceste două articole am înţeles că nu trebuie să-mi lipsească din geantă.

Plecăm la Roma. Cu avionul. Am un tremur în mine cu atât mai mult cu cât ziua se apropie.


Mi-e frică de înălţimi, de urechi înfundate, de zbor, de goluri de aer de turbulenţe şi de câte şi mai câte.

Mi-am petrecut o bună parte din vreme citind pe net ce înseamnă zborul cu avionul. Până mă întorc, evit să urmăresc "Dezastre în aer". Nu de alta dar oricum am părul vâlvoi:))

vineri, 28 mai 2010

Lecţie...


"Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi", a spus Napoleon Bonaparte.

De când lucrez în gara mică urmăresc de la gemuleţul ghişeului meu un bărbat de aproximativ cincizeci de ani. Vine încet împingând un scaun cu rotile. Se mişcă destul de greu. Cred că o fi suferit un AVC. Ce mă uimeşte pe mine, este perseverenţa lui.

Intră în holul gării, se aşează pe o băncuţă cu greu, stă câteva minute, apoi se ridică şi urcă scările până la un nivel superior.

Scările sunt prevăzute cu o balustradă de care "eroul meu" se prinde şi începe să urce. Ajunge la ţintă. Bucuria lui se vede de la distanţă.

Cei ce-au cucerit Everestul, nu cred să fi avut o bucurie mai mare.


Se opreşte sus, se agaţă cu mâinile de balustradă, apoi se lasă ritmic pe spate.

Apoi, coboară încet, numărând parcă scările, după care, îşi şterge de pe frunte broboanele de transpiraţie timp în care se aşează la locul lui, pe băncuţă.

Nu ştie că-l văd. Nu ştie nici că scriu despre el. Stă cuminte pe băncuţă şi ascultă ploaia, fără să ştie că timp de o lună mi-a predat o lecţie despre perseverenţă.

marți, 25 mai 2010

Bine că mai trăim!



Azi, după o rundă de gânduri am explodat:
-Parcă tot mai bine era pe vremea pesedeilor! Furau ei ce furau, dar şi noi aveam.

Îmi spune el:
-Poi ăştia nu mai au ce să fure că au furat ăia tot...

N-am zis nimic! Am lăsat runda numărul doi să dea năvală...oricum, până spre seară, or mai fi câteva...

S-a scumpit benzina. Şi ce dacă? "Actualii" fac aşa şi-aşa, urmează moţiunea de cenzură... .

Yupiiiii ! Poate pică guvernul!!! Alegeri, lumea-n ţol festiv, motiv de bla-bla-bla... ... ...

-Mamaaa! Trebuie să plătesc x,y,z taxe...

-Iubito, bucşele la maşină ar trebui schimbate, nici plăcuţele de frână n-ar strica să le schimbăm, şi şti şi gazul în butelie e pe sfârşite...
Sună telefonul!

-Draga mamii, mi-i ruşine să-ţi spun da...io de-o săptămână fac mâncare cu unsoare. S-o gătat oloiu' şi nici cu fărina n-o duc tare bine. Pensia nu mi-o vinit şi dac-a vini trebe să gat de plătit lemnele de anu' trecut! Şi gazu-n butelie-i gata...da, m-oi descurca io oricum!

... ... ...

-Sărumâna mamă ( ca la tv)!

Şi scot una, alta din plasele cu numele unui magazin "real"

-Adă şi butelia noastră de rezervă din portbagaj, că ne-om descurca noi cumva- şoptesc celui de lângă mine.

Pe dulap zăresc medicamentele "de inimă" pe care mama le ia în fiecare zi.

O las cu ochii-n lacrimi.

sâmbătă, 22 mai 2010


"Am învins! Lupta este, în sfârşit câştigată!"

Aceste cuvinte exprimă sentimentul de triumf experimentat de o persoană care a luptat împotriva unui obicei nedorit şi l-a biruit.

De câte ori am experimentat recidiva unui obicei rău pe care doream foarte mult să-l depăşim?


Aş putea să mă refer aici la o droaie de practici nedorite: abuzul de mâncare, de băutură, impulsul de a întârzia, jocurile de noroc, fumatul şi o mulţime de alte obiceiuri.

M-am luptat şi încă mă mai lupt cu unele dintre ele.

Chiar dacă am supravieţuit perioadei de început după abandonarea unui obicei rău, evitarea acestuia nu este întotdeauna uşoară.

Analizând situaţia, am ajuns la concluzia că mulţi, mulţi factori contribuie la recidivă. Anumite presiuni, stresul cauzat de pierderi financiare, probleme de sănătate sau decepţii, plictisul, însingurarea, presiuni, conflicte cu cei de lângă noi sau emoţiile negative, ar putea însemna imboldul. În aceste situaţii tentaţia este puternică.

Regret uneori neatenţia cu care am tratat lucrurile. Am remarcat faptul că, după o perioadă iniţială de luptă cu succes împotriva unui obicei nedorit, unele dintre situaţiile amintite mai sus, au constituit pentru mine "solul fertil" al recidivei.

Am două exemple pentru care a trebuit să scot "artileria grea".

Fumatul. Aici reuşita a fost 100%. De opt ani nu mai fumez, deşi fumam şi două pachete de ţigări pe zi. Evident, lupta nu a fost uşoară. Au existat recidive şi recidive, dar pot spune cu certitudine că a meritat.

Al doilea exemplu, lupta cu kilogramele. După ce am reuşit din luna iunie a anului trecut să pun jos 20 kilograme, "am reuşit" să iau din nou în greutate.

Acum mă imaginez urcând pe-o scară. Încep să urc treaptă cu treaptă. Alunec doi paşi înapoi. Gândurile mele se plimbă între ţinta pe care mi-am propus-o şi baza scării, pe care uneori sunt tentată să o revizitez.

Ce voi face? Care va fi decizia pe care o voi lua? Va trebui să cobor chiar până la baza scării şi să încep din nou? Binenţeles că nu!

Chiar dacă regresul este urmat de sentimente de vinovăţie, am un caracter puternic şi dacă am reuşit "să urc scara" până la ţintă când am decis să lupt pentru a mă lăsa de fumat, voi reuşi şi de data aceasta. Este doar un regres temporar şi nu voi permite ca acesta să se transforme într-o prăbuşire absolută.

vineri, 21 mai 2010

Preţuim lucrurile bune care ni se întâmplă?


Preţuim binele?

Apreciem binele sau îl considerăm, mai mult sau mai puţin, de la sine înţeles?

Adesea, preţuirea binelui poate fi hotărâtoare pentru starea noastră, adică, dacă suntem fericiţi sau nefericiţi, sănătoşi sau bolnavi, dacă avem pace în inimă sau suntem dezamăgiţi şi exemplele ar putea continua.

Nimic nu este perfect.

Fiecare dintre noi trecem prin experienţe neplăcute în viaţă şi la niciuna dintre ele nu sunt înlăturate în mod satisfăcător toate neajunsurile.


Aproape orice bucurie este tulburată de un mic strop de amărăciune.

Ce efect are aceasta asupra noastră?

Unii oameni înjură, fiindcă trandafirii au spini; alţii se bucură de florile trandafirii din măcieş.

Din care categorie am vrea să facem parte?


Să nu pierdem niciodată din vedere binele de care avem parte în fiecare zi!

Vedem flori, copaci, munţi splendizi şi apusuri grandioase de soare,
auzim glasuri zglobii de copii, triluri de păsărele sau tonurile plăcute ale muzicii, simţim gustul, avem miros sau putem pipăi...

Considerăm toate acestea ca pe ceva de la sine-nţeles?

Oare trebuie să privim un infirm pentru a putea să ne bucurăm de membrele noastre sănătoase sau un orb pentru a ne preţui ochii?


Am citit "Lasă grijile şi începe să trăieşti". Această carte m-a ajutat foarte mult. Aici Carnegie, la un moment dat, spune: "M-am plâns că n-am pantofi, până când am văzut un om fără picioare".

joi, 20 mai 2010

Telefonul fără fir


Vă mai amintiţi jocurile copilăriei?

În vremea copilăriei mele, ne aşezam pe marginea străduţei prăfuite, cinci sau şase copii, unul lângă celălalt şoptind în urechea celui din dreapta noastră un cuvânt . Ultimul, care nu mai avea o ureche la dreapta lui, se ridica şi rostea cu voce tare cuvântul.


Aproape de fiecare dată ne tăvăleam de râs. Cuvântul rostit, era departe de primul şi asta ne amuza la culme.


N-aş fi crezut vreodată că voi trăi la maturitate acest joc.

N-aş fi crezut că uneori, mă voi întrista din cauza lui.


Cuvintele se răspândesc cu iuţeala fulgerului. Odată pornite, este greu să le opreşti.

Unele dintre ele sunt zvonuri absurde, şi din nefericire, poate chiar şi noi contribuim la răspândirea lor.
Uneori, răspândim - poate fără să ne dăm seama - neadevăruri care subminează reputaţia persoanelor care constituie subiectul lor. Cel ce ascultă poate fi îndemnat să acţioneze într-un mod necugetat.

În această situaţie, în loc să râdem ca şi în cazul jocului mai sus amintit, stârnim durere .


Unele zvonuri pe care le auzim pot fi adevărate, dar să nu uităm că întotdeauna există o posibilitate vecină cu certitudinea, ca zvonul respectiv să fie în cel mai bun caz o deformare a adevărului.

Nu ştiu cât de bine facem faţă avalanşelor de cuvinte al căror centru putem fi oricare dintre noi, dar dacă simţim că ne afectează, să verificăm atât sursa, cât şi "persoana din dreapta noastră".

Dacă nu ne vizează, ar fi cel mai bine pentru noi, şi nu numai, să ne dăm silinţa să nu fim filiera de transmitere a zvonurilor, ci mai degrabă să fim "punctul mort" al lor!