joi, 28 februarie 2013

Blogul meu




La început m-am tot gândit cum să-l numesc. M-am întrebat de ce "Gândirea Pozitivă", m-am întrebat cum se va scurge cerneala virtuală dezgolindu-mă de veşminte cernite...cum, şi mai ales de ce am ales acestă formă de exprimare.

Apoi, după ce m-am zbătut în căutarea locului meu preferat (vorba unui psihoterapeut), după ce am tot lăsat să plouă-n gură privind lămâile primite de la viaţă am decis să le folosesc, făcând din ele limonadă tonifiantă.
Chiar în momentul în care am intrat prima dată în casa virtuală întrebându-mă "ce pot face"?, chiar în acel moment am făcut primul pas spre autocunoaştere.
Mi-am despicat viaţa în felii, descoperind că-ntruna dintre ele se aşezase confortabil frica. Am decis să o pocnesc unde o doare mai tare, şi să-ncep să trăiesc mai timid la început, apoi, din ce în ce mai deplin.
M-am întrebat de multe ori de ce, de ce subiectele strecurate-n "locul meu preferat" ţin mai mult de gândire, apoi am realizat că de fapt, acesta este felul meu de a mă ajuta să depăşesc momentul.
Nu e uşor, dar se întâmplă, şi asta e tot ce contează acum.

miercuri, 27 februarie 2013

Zbor...

Închişi în labirint de către Minos, împreună cu tatăl său Daedalus, Icar şi-a făurit aripi din pene şi ceară şi s-a înălţat spre soare.

Era fascinat de frumuseţea înălţimilor. Asta ne spune legenda.

Şi noi suntem deseori încarceraţi în labirintul obişnuinţei. Ieşim sau nu din el, asta depinde deseori de noi. De ingeniozitatea sau curajul nostru. 
 Labirintul obişuinţei este ţesut de îngrijorările noastre de zi cu zi. Şi tot aşa, zi cu zi trebuie să ţesem decizie corectă lângă decizie frumoasă, ceară lângă penaj viu colorat, precum Icar în ziua de dinaintea zborului. Înălţimile sunt impresionante!
Să avem curajul de a privi înaltul, cu ochii larg deschişi. Sunt multe oportunităţi!  
În mintea noastră însă, în vreo unghiură ascunsă un posibil "Helios" s-ar putea  aciua însă, dorind  arzător să ne oprească zborul.
Icar n-a mai putut continua. Aripile i s-au topit şi s-a prăbuşit în mare.

joi, 21 februarie 2013

Puterea minţii


S-a întâmplat odată să dau un examen important. Era un singur loc, şi noi unsprezece. 
Sigur, m-am pregătit pentru acel examen (îmi luasem chiar un concediu pentru a mă pregăti), dar nu pot să nu-mi amintesc cum în fiecare dimineaţă, înainte de a coborâ din pat, repetam de douăzeci de ori " voi lua acest examen", şi l-am luat.

Mi-am mai repetat odată cuvântul "bine" în fiecare zi, şi asta pentru că nu reuşeam să leg cuvintele în propoziţie de bolnavă ce eram, şi starea de bine şi-a făcut loc în viaţa mea.

Ceva vreme mai încolo, când am început să ies din starea de boală, am pornit din nou pe calea repetiţiei.
Emil Coue celebrul psiholog, acum aproximativ un secol a lansat o frază.  O frază de care mă folosesc din plin, şi chiar dacă a fost puţin prelucrată, ea este rugăciunea mea.  
" Din toate punctele de vedere, în fiecare zi, sunt din ce în ce mai bine" îmi spun. 

Mă folosesc din plin de ea, de această rugăciune adresată minţii mele, pentru că mintea noastră poate face lucruri absolut remarcabile. 

Eu sunt de-a dreptul din ce în ce mai bine! 

marți, 19 februarie 2013

Sub boltă



Se mai întâmplă uneori de-a lungul vieţii să ni se pară prea lungi zilele cu furtună, zile cu nori grei, atât de grei de parcă ar fi înghiţit soarele cu totul. Mai zilele trecute privind cerul, am întrebat pe cineva: 
- Acelea ce se văd sunt razele soarelui sau plouă în depărtare?
Exact. Se mai întâmplă să confundăm raza de speranţă cu firul ploii, se mai întâmplă să găsim interesant firul ce se prelinge din nour, aducător de rod.
Şi ce că plouă?  Aş putea să-mi imaginez că sunt sus, deasupra tuturor, să-mi delectez privirea cu dansul umbrelelor. Viu colorate, de diferite dimensiuni, ele te feresc de picăturile ce se coboară din nouri, şi mă uimeşte ingeniozitatea oamenilor, cum fiecare dansează-n ritmul ploii.
Şi-mi fixez şi eu ritmul odată cu ei, pentru că de la fiecare am de-nvăţat câte ceva, cum să dansez în ploaie şi-odată cu ea, cum să mă feresc de tot ce-nseamnă întuneric scăldându-mi privirea în culorile curcubeului.

joi, 7 februarie 2013

Putem alege


      "Principala noastră treabă nu este să vedem ce se zăreşte înceţoşat în depărtare ci ceea ce ne stă clar la îndemână"                                    
                                           Dale Carnegie






Există două zile cu care nu trebuie să ne batem capul şi una care ar trebui să fie preocuparea noastră de vrem să găsim răspunsurile pe care viaţa e gata să ni le ofere. 
Ea, viaţa, ne spune ce şi cum, ea ne spune tot ce trebuie să ştim despre ceea ce-am putea deveni.

Acestea toate în ziua situată între cele două, un ieri apus deja, şi-un mâine care încă n-a sosit. Un ieri stins deja, şi-un azi nenăscut.
Aceasta este ziua în care putem alege cum să iubim, cum să dăruim şi cum să trăim. 
Da, să trăim! Să trăim cu maximă intensitate pentru că trăind astfel nu contează deznodământul. Orice ni s-ar întâmpla este bine.
Există două zile cu care nu trebuie să ne batem capul, căci preocuparea de trecut sau viitor ne împiedică să trăim prezentul.


            "...Căci ieri e doar un vis şi mâine doar o viziune     
                Dar un astăzi bine trăit, face din orice ieri un vis de fericire, şi din oricare mâine o viziune de speranţă..."
              Kalidasa 
                  

marți, 5 februarie 2013

Nu există fericire fără libertate...



Îmi amitesc cât de greu am demarat procesul de evadare în lumea reală. 

Cât de greu mi-am înlăturat lanţurile pe care religia le-a pus pe mâinile, sufletul şi viaţa mea...
Pierdusem prieteni. Aproape că mi s-a impus să-i las, că sunt asocieri nesănătoase... 
Noroc cu internetul. Îmi făcusem ceva prieteni virtuali, pe care chiar dacă nu i-am văzut decât în poze mi-au devenit extrem de aproape şi foarte dragi. I-am îndrăgit din prima clipă. Oameni care au suferit la fel, oameni care au scăpat şi ei cândva din lanţurile robiei.
Cât este de ciudat să fi sprijinit de prieteni virtuali pentru a ajunge să trăieşti în viaţa reală...
Am înţeles că nu există fericire fără libertate.
 Am mai scris depre libertate acum aproximativ un an, şi-acum trei, pentru că  de  mai demult îmi doream să-nlătur lanţurile robiei. 
Doar am scris fără să fac mai nimic în acest sens.. Fiecare slovă era un strigăt de ajutor. Dar am strigat doar în şoaptă de teamă să nu mă audă cineva, până am prins curaj şi-am început să ţip ca din  gură de şarpe.
Inima a-nceput să bată cu putere.
Aveam din nou speranţă.
Acum pun din nou cărămidă pe cărămidă,şi chiar dacă există vreo cărămidă lipsă sunt sigură că o voi găsi.