Pe parcursul ultimilor 9 ani mi s-a dat să aud frecvent noţiunea de "liber arbitru". Dar ce este liberul arbitru? DEX-ul îmi spune că este concepţia conform căreia omul ar avea libertatea nemărginită de a acţiona după voinţa sa.Din punctul de vedere al filozofiei creştine, liberul arbitru reprezintă capacitatea persoanei de a alege între bine şi rău, Dumnezeu sau Diavol, Rai sau Iad, viaţă veşnică sau moarte eternă, etc, etc. Dacă Dumnezeu este pretutindeni, nu ştie el ce variantă vom alege? Şi dacă ştie, de ce ne ameninţă? Alegeţi asta că dacă nu,...kaput!Putem vorbi atunci de liber arbitru atâta vreme cât este condiţionat?
Mă frământă acest lucru de o vreme încoace . Mă mai frământă ideea de liber arbitru în contextul voinţei altora. Libertatea este puterea de a alege, dar alegând un lucru nu voi îngrădi libertatea altora de a alege? Dacă voi alege ultimul covrig din raft voi îngrădi libertatea semenului meu de a-l alege . L-ar fi vrut acesta. El n-a mâncat nimic în ultimele trei zile. Alegând unicul covrig de pe raft îi voi îngrădi lui liberul arbitru.
Am fost înzestraţi cu capacitatea de a alege între două sau mai multe lucruri, de a avea o opţiune proprie, oportunitate sau variantă... Am putea alege cu toţii să ne bucurăm de viaţă?
M-am gândit la fericire ca la soarele de pe cer. Şi la fel cum în vreme noroasă chiar dacă soarele este acoperit el totuşi este acolo, tot aşa şi fericirea noastră, chiar dacă este acoperită temporar de nori de gânduri, griji şi necesităţile de zi cu zi ea este acolo, în interiorul nostru.
Noi ştim acest lucru. Ştim, pentru că simţim. Razele încălzesc sufletul nostru, iar strălucirea fericirii o vedem cu ochii minţii.
Mai trebuie să acţionăm în aşa fel încât să treacă norii, asta şi pentru ca ceilalţi să vadă soarele puternic din noi, dar mai mult pentru razele dătătoare de sănătate pe care le putem împrăştia în jurul nostru, influenţându-i pe cei apropiaţi nouă.
Se împlinesc 132 de ani de la naşterea sa. Nu a vorbit până la vârsta de 3 ani iar la şcoală era considerat copil problemă. Asta nu l-a împiedicat ca peste 26 de ani să formuleze teoria relativităţii.
Se spune despre el că era destul de neglijent cu propria-i persoană. Umbla cu un palton jerpelit. Când i s-a atras prima dată atenţia despre acest lucru a spus: "Şi aşa nu mă cunoaşte nimeni". Peste ani, acelaşi personaj, acelaşi palton, doar replica era alta: "Şi aşa mă cunoaşte toată lumea".
"Viaţa este de departe lucrul cel mai important pentru a vorbi atât de serios despre el" Oscar Wilde
Am ales acest citat deoarece m-am gândit să scriu despre seriozitatea cu care uneori privim viaţa. Ori de câte ori suntem serioşi, nu prea e loc de zâmbete. Ce să mai vorbim de râs. Un râs sănătos, în hohote, în stare să molipsească pe toată lumea.
Unii nu-şi mai descreţesc frunţile, pe când alţii pot face haz de necaz. Care sunt cei ce găsesc puterea de-a merge mai departe? Unii sau alţii?
Toţi avem probleme. Le avem şi dacă plângem şi dacă zâmbim. Atunci nimic nu ne împiedică să începem cu un zâmbet. De ce ne-am axa asupra pierderilor? Mai bine să facem (chiar şi mental) o listă cu toate lucrurile bune care ni se întâmplă.
Apoi, am putea căuta compania oamenilor care râd cu uşurinţă chiar şi de ei înşişi. Vom găsi mai uşor partea amuzantă a vieţii.
Erau puţine lucrurile de care să mă fi bucurat odinioară, dar masa la care stăteam într-un băruleţ sau banca din faţa hotelului din centru, unde stăteam ciorchine, musteau de veselie. Cred că atunci puteam pava cu zâmbete mai uşor drumul care traversează viaţa. Acum de ce n-am putea?
"Îndoaie-te ca salcia; nu rezista ca stejarul"-am citit dăunăzi într-o carte. Am învăţat pe propria-mi piele că acesta nu poate fi decât un sfat bun. De ce? Ce se întâmplă dacă refuzăm să ne îndoim ca salcia? Ce se întâmplă dacă opunem rezistenţă şocurilor vieţii? Este foarte adevărat, e greu să dobândim elasticitate, dar prin eforturi susţinute reuşita este asigurată.
Când m-am încăpăţânat să "rezist" asemeni stejarului am dobândit un plus de tensiuni şi îngrijorare. Fiecare rămurea din făptura mea se afla sub povara acestor tensiuni. Mai târziu, dar din fericire nu prea târziu, mi-am dat seama că este mai benefic să-mi aplec ramurile cu graţie, decât să mă prăbuşesc sub propria-mi greutate din pricina mândriei stejarului din mine. Am învăţat că trebuie să mă aplec dacă e cazul. Am învăţat că trebuie să-mi îndoi crengile dacă nu vreau să fie frânte de furtunile inevitabile ale vieţii.
Se codeşte ca o fată fecioară înainte de noaptea cea mare.Poate din pricina puţinelor grade de afară. O aştept de mult. Aproape am uitat că există. Aud foşnetul rochiei picurate cu alb şi albastru şi clinchetul clopoţeilor în adierea vântului... Până şi de gâze-mi este dor! Atâta răceală m-a cam pleoştit.
Mă apropiu timid de fereastră, trag perdeluţa, deschid larg ochii şi o privesc. Ea, trage cu ochiul la mine în casă. Îi surprind un zâmbet. S-a văzut.
Da, Primăvara şi-a văzut imaginea răsfrântă în oglinda sufletului meu.
