Îmi era atât de greu sufletul încât nici n-am putut să-l cântăresc...nici să-l compar cu ceva nu puteam aşa că am postat pe blog "Plumb" de Bacovia.
Mai târziu, aproape obligată am ieşit din casă. O promisiune făcută de mult unui prieten...
În atelierul său de pictură l-am întrebat: " N-ai putea picta un suflet chinuit?"
A schiţat un zâmbet apoi mi-a spus cu voce ştearsă:" Am încercat să-mi fac autoportretul. Cred că mi-ar reuşi..."
Era şi el deci, un suflet chinuit.
A plecat, iar eu am rămas în atelierul din odaia de sus, să-i caut sufletul între lucrările sale.
Flori... multe flori! Multe viori, viori transformate în trupuri nedesluşite între crengile copacilor şi nourii ce le prelungeau pletele completându-le.
Apoi, din unele răsăreau crengi ce înfloreau pe alocuri... lanuri întregi de floarea soarelui. Cu capetele aplecate, priveau în jos ruşinate ca nişte tinere cărora tocmai li se descoperise goliciunea.
Tânjesc după căldură - mi-am zis ... sau după lumină?!
Printre florile acelea parcă-parcă am zărit pentru o clipă sufletul autorului. Puţin aplecat, ca o floare de soare. Cred că şi lui îi lipsea căldura.
Am rătăcit apoi printre dealuri, căpiţe de fân, apoi...am obosit.
M-am aşezat pe o băncuţă imaginară la marginea unei ape... atât de real mi se părea totul încât simţeam aproape adierea vântului pe trestia aplecată de la margine.
Surd, în mintea mea insista să-mi vorbească amintirea." Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge."
Mă simt ca o trestie frântă...
Încet, mă depărtez de locul acela, lăsând în urmă viorile din tablouri să cânte, dar nu mie... ci sufletului rătăcit printre flori.