Tulbure perioadă! Născusem nu de multă vreme. Pe 23 Nov. 1989. Stăteam ore întregi cu urechea lipită de aparatul de radio care ne vestea eliberarea. Pentru mine însă, fiecare veste răsuna ca un clopot: eliberare, durere, lacrimi sau moarte. Înfăşurat într-o păturică rodul dragostei noastre scâncea. Nu ştiu dacă de foame, sau încerca să mă încurajeze. Tatăl lui ar fi venit acasă de nu era acea nebuloasă. Militar în termen, îşi aştepta ordinul de lăsare la vatră. Copilul care scâncea lângă mine, îl chema ca întreţinător de familie. N-a fost să fie. Aveam ochii înroşiţi de lacrimi. Speram să se termine totul dar a venit data de 22, apoi 23... n-am crezut că-l voi mai vedea vreodată. Am urmărit "Revoluţia" pas cu pas. Cu teamă, cu speranţă, cu durere...atâţia oameni au murit atunci! Pe masă stătea de mult uitată coca frământată pentru cozonacii de crăciun. Într-un colţ al camerei stătea aruncat un brad...din cutiuţa radioului încep să răsune primele cântece într-o Românie liberă. Au trecut douăzeci de ani de-atunci, dar şi acum îmi răsună în urechi..."Timişoara, Timişoara, Timişoara". Moşi Crăciuni cu barbă adevărată... dar mai mult decât toate, Loredana Groza îmi cânta acel cântec, pe care-l simţeam cu toată puterea mea: " Bună seara iubito te-aştept ca şi când, Numai dragostea noastră ar fi pe pământ mai presus..."!
Îl aşteptam, dar nu ştiam dac-o să mai vină. Nu primisem nici o veste de la el.
Au trecut douăzeci de ani de atunci... acum suntem împreună.
Dar şi acum, când revăd revoluţia, inima mea tremură!