marți, 23 februarie 2010

Niciodată, să nu uităm de cei mai trişti ca noi!


Am fost copleşită azi...
Un articol în ziarul " Libertatea", ne relata despre un copilaş care a aruncat prăjitura pentru că nu ştia ce e. În Afganistan, copiii nu ştiu ce sunt jucăriile, nu au auzit poveşti şi nu au văzut desene animate. Noi plângem sau ne plângem. Că una, că alta, că cealaltă şi mai ştiu eu câte. Copiii noştri au prăjituri, mâncarea gătită ieri nu mai e bună chiar dacă a stat la rece. Nu spun că trăim superbine sau că viaţa noastră e roz bombon. Vreau să spun că trebuie să învăţ ca înaintea evaluării eşecurilor să număr succesele şi mai trebuie să învăţ că este fericit cel ce poate dărui, chiar dacă nu ceva material, măcar o îmbrăţişare sau un zâmbet.

Un comentariu:

zahir spunea...

asa este.sunt copii care nu au o gura de apa, iar noi bem colo si avem iphone. viata e nedreapta ptr cei neprivilegiati.