Poveste...

Am auzit de curând o povestioară despre nişte broscuţe care trăiau într-o comunitate pe un lac renumit.
Îşi propuseseră ele, aşa, într-o zi, să organizeze un concurs de căţărat pe turnul de la marginea lacului. Câteva broscuţe temerare s-au înscris la concurs.

Broscărimea curioasă se adună în jurul turnului.

Începe marea şuşoteală: " cât de înalt este? cât de periculoasă este încercarea de a escalada un turn atât de înalt? cât de periculoasă este întrecerea, cât de obositoare va fi încercarea?"

S-a dat startul!…

Broscuţele au început sa se caţere vioaie, însă de jos se auzeau vocile spectatorilor, unii prieteni, alţii necunoscuţi, care strigau plini de teamă:
- N-are rost, este prea înalt!

-Opriţi-vă, sunteţi în pericol, o să cădeţi!…

Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau cursa…
Una singură se căţăra cu încăpăţânare mai departe. Nu voia cu nici un chip să renunţe!… Ea a fost singura care nu s-a oprit până când nu a ajuns în vârful turnului.

Toate celelalte broscuţe si spectatorii au vrut să afle cum a reuşit.

Unul dintre spectatori s-a dus la broscuţă s-o întrebe cum de a reuşit sa facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului… Aşa se află că broscuţa învingătoare era surdă!…

Cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le purtăm în suflet pot fi răpite la auzul remarcilor negative şi pesimiste.