duminică, 1 ianuarie 2012

Religia care te-nvaţă să urăşti

                  



"Prin aceasta se va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii". Textul aparţine Bibliei şi se găseşte în Ioan capitolul 13 versetul 33.

Un verset care m-a însoţit cel puţin zece ani din viaţă. Ani pierduţi, spun astăzi. Ani în care nu numai că n-am învăţat iubirea (ea exista de altfel în inima mea), ci am învăţat să urăsc oameni, rase, religii până chiar şi pe mine m-am urât contrar versetului des repetat în cuvântările publice de la Sala Regatului, unde mi-am petrecut o bună bucată de vreme din cei zece ani.
Era undeva prin 2000, an în care viaţa mea se împărţea între cei patru copii, soţ şi locul de muncă. În general eram iubită peste tot. O bună organizatoare de petreceri, o bună ascultătoare, cântam deseori (activasem o vreme într-un ansamblu folcloric local). Îmi place să cred că şi acasă eram o soţie şi-o mămică bună. Ca orice om, decepţii aveam şi eu. Nimic nu poate fi perfect.
Într-o zi, la postul de radio local, în cadrul unei emisiuni pe tema "Care este adevărata fericire?" am avut o intervenţie în care spuneam că viaţa nu constă în bunurile materiale pe care le ai. Un fost coleg de clasă al soţului meu, martor a lui Iehova, a auzit acea emisiune şi s-a decis să ne viziteze. Erau doi. Amândoi bătrâni de congregaţie. Au abordat tema fericirii. Treptat, ne-au propus să studiem. Soţul, ateu convins, a spus că nu are rost. Eu am mai fost dezamăgită odată din cauza religiei dar am acceptat totuşi acel studiu.
La o vizită ulterioară m-a predat. Era o nevastă de bătrân incoerentă, fără nici o tehnică. Aici am început să greşesc. Am cerut ceva mai bun şi-am primit. O pionieră regulară unsă cu toate alifiile a început să mă prelucreze. Sunt produsul ei. Din persoana caldă şi plină de iubire, am ajuns aproape un om de tinichea.
Se spune că omul de tinichea nu avea inimă. Dorea să ştie cum e atunci când râzi, să ştie ce-nseamnă mirosul florilor de primăvară sau adierea vântului din serile răcoroase. Dorea să se zbenguie în apa cristlină a izvorului de munte, dar vai, orice încercare ar fi eşuat. El era de tinichea şi-ar fi-nceput să ruginească.
Aşa sunt martorii. Oameni de tinichea. Roboţi meniţi să trăiască împlinirea dorinţelor lor ascunse doar în vis. Acţiunile lor sunt cele pentru care au fost programaţi. Nu mă leg de fundamentele religiei, deşi unele dintre ele mi-au schimbat viaţa. 2001 a fost primul an în care n-am mai împodobit brăduţul cu care-mi obişnuisem copiii. În acelaşi an mi i-am expediat de acasă dându-le bani să-şi petreacă zilele de naştere pe ici, pe colo, în câte-o cofetărie sau băruleţ, mai încolo, după ce-au crescut.
Colegilor le-am spus clar cum am fost învăţată: "Dragi colegi, începând din acest an eu nu mai sărbătoresc zile de naştere, revelioane sau altele cu voi, voi deveni o martoră a lui Iehova". "Să-ţi ajute Dumnezeu!", zise o colegă uitându-se la mine de parcă aş fi avut o aură în jurul capului. Şi-am fost tratată aproximativ cum m-am aşteptat.
M-am avântat în predicare. Am început pionieratul în domeniu. Ore întregi zilnic la uşile altora încercând să le insuflu iubire şi speranţă, timp în care ele, dispăreau treptat din inima mea. Le vorbeam de lumea nouă, când nu va mai fi boală, bătrâneţe sau moarte, o lume în care nu există ură, o lume ideală în care să trăieşti fericit şi mulţumit...
Din nefericire pentru mine, în timp, am învăţat că acolo n-au loc copiii mei, soţul sau mama pentru că ei fie au alte religii, fie că n-au nici una. Şi-atunci mi-am pus unele întrebări. Ce-aş putea să fac eu într-un paradis fără cei dragi mie? - spre exemplu. Asta mai la-nceput.
Apoi am început să fac paralele între Ce pretinde Dumnezeu de la noi (martori fiind) şi ce fel de martori suntem. Am învăţat invidia, ura sau gelozia, stări pe care înainte nu le-am avut. Am învăţat ce-nseamnă concurenţa prin obligativitatea raportului lunar de predicare, am început să dezvolt sentimente de vinovăţie însoţite frecvent de atacuri de panică, deoarece fie că nu reuşisem să particip la vreun program religios, fie că activitatea mea era atât de intensă încât n-aveam răgaz nici măcar pentru mine. Atunci am început să mă urăsc, să mă acuz, să-mi pară rău din ce în ce mai mult că am intrat în acest ţarc infect.
Cineva în aceiaşi situaţie ca a mea spunea “Nu mi-am pierdut anii acolo. Doar i-am trăit altfel.” Eu nu cred că i-am trăit. Eu cred că am pierdut multe. Foarte multe. Şi nici nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentru faptul că în corpul meu de tinichea am auzit primele bătăi ale inimii şi am reuşit să simt căldura razelor de speranţă.

7 comentarii:

INCERTITUDINI spunea...

Nu pot să te citesc cu atenție acum , sunt obosită, dar , sigur, o voi face.
La mulți ani!

Lucia spunea...

La mulţi ani şi ţie Gina! Acum sunt mult mai liniştită.

CARMEN spunea...

La multi ani! sanatate si multe realizari sa-ti aduca noul an!

Lucia spunea...

La mulţi ani şi ţie Carmen!

Alin spunea...

http://pentrumartoriiluiiehova.blogspot.ro/2012/10/viata-mea.html

Georgeta Rosu spunea...

Ma bucur mult sa citesc gandurile tale!

Lucia spunea...

Georgeta, eşti o drăguţă :)