Crâmpeie zdrenţuite, uzate, şifonate uneori... fragmentate din oareşce motive. Ba vântul, sau ploaia, sau poate soarele năpraznic din zile de vară.
Crâmpei din viaţă petrec şi-acum când în tăcerea surdă se-aude doar zgomotul vreunui tren ce trece cu viteză stabilită sau redusă în funcţie de intemperii, pe fondul continuu de zumzet lăsat de vreun aparat obligat să funcţioneze.
Nu cred că este ceva ascuns sau de ascuns... doar dacă nu s-a pitit pe undeva prin vreun ungher până şi de mine, crâmpei de lume. Da. Mă simt şi eu câteodată de parcă aş fi o parte a lumii.
Sunt un fragment şi eu, dar nu mă simt că aş fi unul zdrenţuit, uzat sau (chiar dacă unii nu sunt de acord cu asta), şifonat.
Mă simt într-adevăr un crâmpei, dar unul frumos colorat în toate culorile curcubeului. Un crâmpei care are mult, mult roz.
Pastel de viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu