Teamă?

Bomboane şi dopuri pentru urechi. Aceste două articole am înţeles că nu trebuie să-mi lipsească din geantă.

Plecăm la Roma. Cu avionul. Am un tremur în mine cu atât mai mult cu cât ziua se apropie.

Mi-e frică de înălţimi, de urechi înfundate, de zbor, de goluri de aer de turbulenţe şi de câte şi mai câte.

Mi-am petrecut o bună parte din vreme citind pe net ce înseamnă zborul cu avionul. Până mă întorc, evit să urmăresc "Dezastre în aer". Nu de alta dar oricum am părul vâlvoi:))

Lecţie...

"Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi", a spus Napoleon Bonaparte.

De când lucrez în gara mică urmăresc de la gemuleţul ghişeului meu un bărbat de aproximativ cincizeci de ani. Vine încet împingând un scaun cu rotile. Se mişcă destul de greu. Cred că o fi suferit un AVC. Ce mă uimeşte pe mine, este perseverenţa lui.

Intră în holul gării, se aşează pe o băncuţă cu greu, stă câteva minute, apoi se ridică şi urcă scările până la un nivel superior.

Scările sunt prevăzute cu o balustradă de care "eroul meu" se prinde şi începe să urce. Ajunge la ţintă. Bucuria lui se vede de la distanţă.

Cei ce-au cucerit Everestul, nu cred să fi avut o bucurie mai mare.

Se opreşte sus, se agaţă cu mâinile de balustradă, apoi se lasă ritmic pe spate.

Apoi, coboară încet, numărând parcă scările, după care, îşi şterge de pe frunte broboanele de transpiraţie timp în care se aşează la locul lui, pe băncuţă.

Nu ştie că-l văd. Nu ştie nici că scriu despre el. Stă cuminte pe băncuţă şi ascultă ploaia, fără să ştie că timp de o lună mi-a predat o lecţie despre perseverenţă.

Bine că mai trăim!

Azi, după o rundă de gânduri am explodat:
-Parcă tot mai bine era pe vremea pesedeilor! Furau ei ce furau, dar şi noi aveam.

Îmi spune el:
-Poi ăştia nu mai au ce să fure că au furat ăia tot...

N-am zis nimic! Am lăsat runda numărul doi să dea năvală...oricum, până spre seară, or mai fi câteva...

S-a scumpit benzina. Şi ce dacă? "Actualii" fac aşa şi-aşa, urmează moţiunea de cenzură... .

Yupiiiii ! Poate pică guvernul!!! Alegeri, lumea-n ţol festiv, motiv de bla-bla-bla... ... ...

-Mamaaa! Trebuie să plătesc x,y,z taxe...

-Iubito, bucşele la maşină ar trebui schimbate, nici plăcuţele de frână n-ar strica să le schimbăm, şi şti şi gazul în butelie e pe sfârşite...
Sună telefonul!

-Draga mamii, mi-i ruşine să-ţi spun da...io de-o săptămână fac mâncare cu unsoare. S-o gătat oloiu' şi nici cu fărina n-o duc tare bine. Pensia nu mi-o vinit şi dac-a vini trebe să gat de plătit lemnele de anu' trecut! Şi gazu-n butelie-i gata...da, m-oi descurca io oricum!

... ... ...

-Sărumâna mamă ( ca la tv)!

Şi scot una, alta din plasele cu numele unui magazin "real"

-Adă şi butelia noastră de rezervă din portbagaj, că ne-om descurca noi cumva- şoptesc celui de lângă mine.

Pe dulap zăresc medicamentele "de inimă" pe care mama le ia în fiecare zi.

O las cu ochii-n lacrimi.

"Am învins! Lupta este, în sfârşit câştigată!"

Aceste cuvinte exprimă sentimentul de triumf experimentat de o persoană care a luptat împotriva unui obicei nedorit şi l-a biruit.

De câte ori am experimentat recidiva unui obicei rău pe care doream foarte mult să-l depăşim?

Aş putea să mă refer aici la o droaie de practici nedorite: abuzul de mâncare, de băutură, impulsul de a întârzia, jocurile de noroc, fumatul şi o mulţime de alte obiceiuri.

M-am luptat şi încă mă mai lupt cu unele dintre ele.

Chiar dacă am supravieţuit perioadei de început după abandonarea unui obicei rău, evitarea acestuia nu este întotdeauna uşoară.

Analizând situaţia, am ajuns la concluzia că mulţi, mulţi factori contribuie la recidivă. Anumite presiuni, stresul cauzat de pierderi financiare, probleme de sănătate sau decepţii, plictisul, însingurarea, presiuni, conflicte cu cei de lângă noi sau emoţiile negative, ar putea însemna imboldul. În aceste situaţii tentaţia este puternică.

Regret uneori neatenţia cu care am tratat lucrurile. Am remarcat faptul că, după o perioadă iniţială de luptă cu succes împotriva unui obicei nedorit, unele dintre situaţiile amintite mai sus, au constituit pentru mine "solul fertil" al recidivei.

Am două exemple pentru care a trebuit să scot "artileria grea".

Fumatul. Aici reuşita a fost 100%. De opt ani nu mai fumez, deşi fumam şi două pachete de ţigări pe zi. Evident, lupta nu a fost uşoară. Au existat recidive şi recidive, dar pot spune cu certitudine că a meritat.

Al doilea exemplu, lupta cu kilogramele. După ce am reuşit din luna iunie a anului trecut să pun jos 20 kilograme, "am reuşit" să iau din nou în greutate.

Acum mă imaginez urcând pe-o scară. Încep să urc treaptă cu treaptă. Alunec doi paşi înapoi. Gândurile mele se plimbă între ţinta pe care mi-am propus-o şi baza scării, pe care uneori sunt tentată să o revizitez.

Ce voi face? Care va fi decizia pe care o voi lua? Va trebui să cobor chiar până la baza scării şi să încep din nou? Binenţeles că nu!

Chiar dacă regresul este urmat de sentimente de vinovăţie, am un caracter puternic şi dacă am reuşit "să urc scara" până la ţintă când am decis să lupt pentru a mă lăsa de fumat, voi reuşi şi de data aceasta. Este doar un regres temporar şi nu voi permite ca acesta să se transforme într-o prăbuşire absolută.

Preţuim lucrurile bune care ni se întâmplă?

Preţuim binele?

Apreciem binele sau îl considerăm, mai mult sau mai puţin, de la sine înţeles?

Adesea, preţuirea binelui poate fi hotărâtoare pentru starea noastră, adică, dacă suntem fericiţi sau nefericiţi, sănătoşi sau bolnavi, dacă avem pace în inimă sau suntem dezamăgiţi şi exemplele ar putea continua.

Nimic nu este perfect.

Fiecare dintre noi trecem prin experienţe neplăcute în viaţă şi la niciuna dintre ele nu sunt înlăturate în mod satisfăcător toate neajunsurile.

Aproape orice bucurie este tulburată de un mic strop de amărăciune.

Ce efect are aceasta asupra noastră?

Unii oameni înjură, fiindcă trandafirii au spini; alţii se bucură de florile trandafirii din măcieş.

Din care categorie am vrea să facem parte?

Să nu pierdem niciodată din vedere binele de care avem parte în fiecare zi!

Vedem flori, copaci, munţi splendizi şi apusuri grandioase de soare, auzim glasuri zglobii de copii, triluri de păsărele sau tonurile plăcute ale muzicii, simţim gustul, avem miros sau putem pipăi...

Considerăm toate acestea ca pe ceva de la sine-nţeles?

Oare trebuie să privim un infirm pentru a putea să ne bucurăm de membrele noastre sănătoase sau un orb pentru a ne preţui ochii?

Am citit "Lasă grijile şi începe să trăieşti". Această carte m-a ajutat foarte mult. Aici Carnegie, la un moment dat, spune: "M-am plâns că n-am pantofi, până când am văzut un om fără picioare".

Telefonul fără fir

Vă mai amintiţi jocurile copilăriei?

În vremea copilăriei mele, ne aşezam pe marginea străduţei prăfuite, cinci sau şase copii, unul lângă celălalt şoptind în urechea celui din dreapta noastră un cuvânt . Ultimul, care nu mai avea o ureche la dreapta lui, se ridica şi rostea cu voce tare cuvântul.

Aproape de fiecare dată ne tăvăleam de râs. Cuvântul rostit, era departe de primul şi asta ne amuza la culme.

N-aş fi crezut vreodată că voi trăi la maturitate acest joc.

N-aş fi crezut că uneori, mă voi întrista din cauza lui.

Cuvintele se răspândesc cu iuţeala fulgerului. Odată pornite, este greu să le opreşti.

Unele dintre ele sunt zvonuri absurde, şi din nefericire, poate chiar şi noi contribuim la răspândirea lor. Uneori, răspândim - poate fără să ne dăm seama - neadevăruri care subminează reputaţia persoanelor care constituie subiectul lor. Cel ce ascultă poate fi îndemnat să acţioneze într-un mod necugetat.

În această situaţie, în loc să râdem ca şi în cazul jocului mai sus amintit, stârnim durere .

Unele zvonuri pe care le auzim pot fi adevărate, dar să nu uităm că întotdeauna există o posibilitate vecină cu certitudinea, ca zvonul respectiv să fie în cel mai bun caz o deformare a adevărului.

Nu ştiu cât de bine facem faţă avalanşelor de cuvinte al căror centru putem fi oricare dintre noi, dar dacă simţim că ne afectează, să verificăm atât sursa, cât şi "persoana din dreapta noastră".

Dacă nu ne vizează, ar fi cel mai bine pentru noi, şi nu numai, să ne dăm silinţa să nu fim filiera de transmitere a zvonurilor, ci mai degrabă să fim "punctul mort" al lor!

Mânia

Trăim într-o societate în care mânia se întâlneşte la tot pasul. Traficul îngreunat, valorile contradictorii şi supărătoare, neînţelegeri, nedreptăţi sau frustrări create de diferite situaţii, sunt doar câteva exemple care pot face din viaţă o adevărată provocare.

Stresul se acumulează şi aproape toţi avem o limită până la care putem suporta.

Dar TREBUIE să suportăm!

Iată de ce trebuie să învăţăm să ne destindem.

În acest scop, să începem fiecare zi cu un spirit optimist, manifestând răbdare, toleranţă şi o bună dispoziţie.

Aproape toţi avem o familie care ne iubeşte şi prieteni sinceri pe care ne putem baza.

Totuşi, care dintre noi nu s-a confruntat cu mânia? Fie am fost noi mânioşi, fie am fost puşi în situaţia de a înfrunta o persoană mânioasă.

Ce ne ajută să rămânem fericiţi şi bucuroşi?

În loc să dea frâu liber mâniei, unii, analizând consecinţele posibile, au luat măsuri. Decât să explodeze, mai bine au numărat în gând până la zece, de exemplu.

Să încercăm să înţelegem motivele pentru care alţii se comportă într-un anumit fel, pentru a ne putea stăpâni propriile reacţii.

De ce? Pentru că pe lângă faptul că relaţiile cu ceilalţi se vor deteriora, mânia ne poate afecta starea de sănătate.

Să fim învingători!

A fi învingători nu înseamnă a nu cădea niciodată.
A fi învingători înseamnă, să ne putem ridica ori de câte ori am căzut.
Şi nimeni nu ne va judeca cu sinceritate în funcţie de căzăturile avute, dar mulţi vor vorbi apreciativ despre faptul că ne-am ridicat atunci când nimeni n-ar fi crezut că o vom face.

Dar oare avem nevoie de ceva miraculos pentru a deveni învingători?

Miracolul se găseşte în fiecare dintre noi:
În primul rând trebuie să ne dorim acel "ceva" pentru care luptăm, apoi, vom avea încredere deplină în puterea din noi.

Ne mai rămâne ceva de făcut?
Da! pentru ca visele noastre să devină realitate, trebuie să acţionăm.

Să vedem în fiecare obstacol o piatră de hotar. Să le acceptăm drept provocări una câte una.

Să nu ne împiedicăm în reuşitele altora, mai bine să învăţăm de la ei. Să avem puterea să râdem, să iubim, să dăruim...

Să fim învingători!

Vom reuşi...

Putem alege să fim leneşi, sau putem alege să fim ambiţioşi.

Putem alege să controlăm acţiunea sau putem lăsa să ne-o conducă altcineva.

Putem alege să nu ne fie frică sau ne putem lăsa cuprinşi de teamă.

Un lucru însă este cert: Trebuie să navigăm pentru a avea succes. Cât timp corabia vieţii va fi ancorată nu vom înainta. Şi dacă nu vom înainta nu vom ajunge la limanul dorit.

Putem alege să facem un prim pas. Un pas odată, un prim succes!

Adesea însă, primul nostru succes este acela de a ne asuma un risc... Trebuie să recunoaştem că nu putem avea totul. La ceva trebuie să renunţăm.

Să învăţăm să cântărim valoarea lucrurilor conştienţi fiind că lucrurile cu valoare mai mare cer sacrificiu pe măsură.

Cum ştim, gândurile noastre preced faptele.

Primul gând cu care ne trezim dimineaţa şi ultimul când mergem seara la culcare să fie - VOI REUŞI!

Poveste...

Am auzit de curând o povestioară despre nişte broscuţe care trăiau într-o comunitate pe un lac renumit.
Îşi propuseseră ele, aşa, într-o zi, să organizeze un concurs de căţărat pe turnul de la marginea lacului. Câteva broscuţe temerare s-au înscris la concurs.

Broscărimea curioasă se adună în jurul turnului.

Începe marea şuşoteală: " cât de înalt este? cât de periculoasă este încercarea de a escalada un turn atât de înalt? cât de periculoasă este întrecerea, cât de obositoare va fi încercarea?"

S-a dat startul!…

Broscuţele au început sa se caţere vioaie, însă de jos se auzeau vocile spectatorilor, unii prieteni, alţii necunoscuţi, care strigau plini de teamă:
- N-are rost, este prea înalt!

-Opriţi-vă, sunteţi în pericol, o să cădeţi!…

Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau cursa…
Una singură se căţăra cu încăpăţânare mai departe. Nu voia cu nici un chip să renunţe!… Ea a fost singura care nu s-a oprit până când nu a ajuns în vârful turnului.

Toate celelalte broscuţe si spectatorii au vrut să afle cum a reuşit.

Unul dintre spectatori s-a dus la broscuţă s-o întrebe cum de a reuşit sa facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului… Aşa se află că broscuţa învingătoare era surdă!…

Cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le purtăm în suflet pot fi răpite la auzul remarcilor negative şi pesimiste.

Mi-a dat de gândit...

Dacă Satan Diavolul ar fi fost în situaţia să-şi scrie fericirile, ele ar fi sunat cam aşa:

-- Fericiţi sunt cei prea obosiţi, prea ocupaţi sau prea distraşi ca să se mai reunească cu ceilalţi credincioşi pentru instruire în fiecare săptămână – ei sunt cei mai buni lucrători ai mei.

--Fericiţi sunt acei creştini care aşteaptă să li se ceară şi pretind să li se mulţumească – îi pot folosi.

--Fericiţi sunt cei ce se supără cu uşurinţă şi nu mai merg la biserică – ei sunt misionarii mei.

--Fericiţi sunt făcătorii de necazuri – ei vor fi numiţi copiii mei.

--Fericiţi sunt cei ce se plâng – cuvintele lor sunt muzică pentru urechile mele.

--Fericiţi sunt cei plictisiţi de ticurile şi greşelile vorbitorului – căci ei nu rămân cu nimic din instruirea publică.

--Fericiţi sunt cei ce bârfesc – căci ei vor cauza zarvă şi dezbinări care îmi plac.

--Fericiţi sunt cei prea sensibili – căci ei se vor enerva în curând şi vor pleca.

--Fericiţi sunt cei care nu-l onorează pe Dumnezeu cu lucrurile lor de valoare – căci ei mă ajută pe mine.

--Fericit este cel ce pretinde că-l iubeşte pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său – căci el va fi unit cu mine pe veci.

--Fericit eşti tu care, citind aceste cuvinte, te gândeşti că se referă la alţii – şi pe tine te-am prins!

Este teama dăunătoare?

Îţi poate distruge fericirea şi nărui speranţa.
A fost definită drept o otravă mintală şi un duşman al raţiunii.
Se spune despre ea că este mai periculoasă decât cea mai gravă boală fizică.

Da, teama este o emoţie puternică.
Este ea însă întotdeauna dăunătoare?

Imaginează–ţi că te afli la volanul unei maşini pe un drum pe care nu–l cunoşti. Drumul urcă printre munţi şi încep să apară serpentinele. Se lasă întunericul şi odată cu el încep să cadă fulgi mărunţi de nea. Maşina derapează uşor, iar tu îţi dai seama că acolo unde te afli drumul începe să fie alunecos. Devii foarte atent. Conduci cu multă atenţie. La orice curbă alunecoasă, te gândeşti că ai putea pierde uşor controlul maşinii şi să te prăbuşeşti în valea de dedesubt. Şi cine ştie ce pericole te mai pândesc în întuneric!

În timp ce prin minte îţi trec gânduri ca acestea, gura ţi se usucă şi bătăile inimii se accelerează uşor. Eşti foarte lucid. Indiferent de lucrurile la care te gândeai mai înainte, acum te concentrezi în exclusivitate la sarcina de faţă: să nu ieşi de pe carosabil şi să eviţi un accident.

În sfârşit, drumul coboară şi începe să fie iluminat, încordarea dispare. Te destinzi şi respiri uşurat.
Atâta teamă pentru nimic! Dar a fost într–adevăr pentru nimic? Nu chiar.

Este normal ca în asemenea împrejurări să existe o nervozitate raţională; ea ne face vigilenţi, precauţi.
Dar există o deosebire între o frică sănătoasă şi panică.
În timp ce frica sănătoasă ne poate ajuta să nu facem ceva nesăbuit care ne–ar aduce prejudicii, panica bătătoreşte drumul spre dezastru.

Din exemplul de mai sus, conducându-ne viaţa printre serpentine, să fim cu băgare de seamă atunci când vom alege să ne temem de pericole sau ne vom panica la apariţia lor alunecând în "valea de dedesubt" .

Cine n-are nevoie de mângâiere?

Odată şi odată, în mod dureros avem nevoie de mângâiere şi încurajare.Aceasta pentru că există atâtea lucruri în viaţă care ne pot aduce întristare.

S-ar putea ca părinţii să lucreze din greu şi să încerce a se îngriji bine de copiii lor. Dar, în timp ce copiii cresc mari, ei ar putea să devină răzvrătiţi şi să pricinuiască necazuri şi griji nenumărate părinţilor lor.

La locul său de muncă, un om ar putea deveni obiectul unei nedreptăţi. Deşi cinstit şi conştiincios, el ar putea să nu fie promovat, ba mai mult decât atât, să fie exploatat.

Un altul ar putea fi deprimat datorită unei boli care-i cauzează slăbiciune sau unui accident care-l face infirm. Omul nu mai poate face lucrurile care au contribuit în mare măsură la fericirea sa. S-ar putea să fie obligat să-şi aline chinurile intense cu calmante puternice.

Si cine dintre noi n-a fost cuprins de întristare profundă din cauza morţii unui prieten apropiat sau a unei rude? Ne-am putea simţi cu totul neajutoraţi, părăsiţi şi deprimaţi.

Multe lucruri ar putea să ne descurajeze!
În această situaţie, haideţi să avem oricând un umăr disponibil pentru aproapele nostru!

Fericirea în familie

Nu este oare fericirea dorinţa noastră a tuturor? Indiferent care ne este vârsta, naţionalitatea sau situaţia în viaţă, dorim să fim fericiţi. Fericirea însă, sporeşte atunci când este împărtăşită, prin urmare vom fi fericiţi atunci când îi vom vedea fericiţi pe cei din jurul nostru. Şi când există printre membrii familiei această bunăstare cunoscută sub numele de fericire, nu este oare adevărat că adversităţile inevitabile ale vieţii sunt mai uşor de înfruntat şi mai suportabile? Cine va spune astfel că fericirea vieţii familiale nu este ceva demn de dorit?
Într-adevăr, chiar şi în această lume haotică, viaţa de familie poate fi foarte încântătoare. E drept că ea presupune multă muncă, grijă şi sacrificiu. Dar care sunt familiile care nu recunosc faptul că bucuriile cu care sunt răsplătite merită toate aceste eforturi?
Însă oricât de încântătoare poate fi viaţa de familie, familia cu adevărat fericită este astăzi un caz de excepţie. Desigur, orice familie îşi va avea „înseninările“ şi „înnorările“ ei; nimeni nu este imun în faţa problemelor. De pildă neînţelegerile vor tulbura fericirea unui cămin dacă li se îngăduie să persiste.
La nervozitate şi iritabilitate mai pot contribui şi alţi factori cum sunt îmbolnăvirile sau presiunile la locul de muncă. Acestea pot genera cuvinte şi acţiuni regretabile, care la rândul lor, pot duce la resentimente şi, în consecinţă, la relaţii încordate.
Astfel problemele, fie mari, fie mici, sunt soarta comună a familiilor. Atunci merită să reflectăm asupra fericirii din familiile noastre .
Să contribuim cât putem de mult la fericirea ei, altfel, ne-am putea compara cu cel ce-a construit o casă frumoasă, apoi o lasă în paragină.

"Până când moartea ne va despărţi"

Câte cupluri fericite n-au rostit aceste cuvinte în ziua nunţii lor fără să se gândească nici un minut măcar, că într-o zi moartea i-ar putea despărţi! Din nefericire, uneori vârsta înaintată, alteori boala sau accidentele pot pune capăt vieţii fiinţei iubite, lăsându-l pe celălalt partener pradă singurătăţii şi durerii profunde. A fost şi cazul unei colege căreia nu de mult moartea i-a luat jumătatea. Azi am stat puţin de vorbă şi am realizat cum povara singurătăţii i-a încovoiat sufletul. " Este foarte greu să faci faţă pierderii celui cu care ai împărţit totul", mi-a spus..." durerea este sfâşietoare... parcă m-ar fi tăiat cineva în două..." M-a lăsat mută cu ochii în lacrimi. Jumătatea ei trăise doar patruzeci şi doi ani.

Avem timp

Avem timp pentru toate.

Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.

Octavian Paller

Te iubesc primăvara, când îmbrăţişaţi mângâiem ghioceii din priviri.
Te iubesc vara, când alergăm prin ploaie sorbind din nectarul iubirii, îmbrăţişaţi de mireasma trandafirilor.
Şi toamna te iubesc, când mână-n mână ne plimbăm pe covorul multicolor al frunzelor.
Te iubeşte copilul din mine când îmi zâmbeşti, te iubeşte femeia din mine când stau în braţele tale sorbind nectarul iubirii, te iubeşte fiinţa-mi întreagă când frunzele rubinii agale coboară ...
Te voi iubi şi-atunci când ninsorile din iarna vieţii ne vor acoperii firele de păr, când mână-n mână ne vom bucura de jocul nepoţeilor în primăvara vieţii lor...

Muguri...

La temelia casei am plantat speranţe... Credeam că va mai dura până să rodească, dar nu! Nici n-am băgat de seamă cum mugurii au pleznit împrăştiind miros de viaţă. Cântecul dimineţii se înalţă precum aburul din pământul reavăn... Atât cântul cât şi aburul din pământ au miros intens de viaţă. Şoaptele vrăbiuţelor mă vrăjesc...când nu e soare să-i simt mângâierea razelor , picăturile de ploaie se preling cu tunete de viaţă. Îmi simt trupul încolăcit...împresurat ... Viaţa a prins viaţă şi-apoi a început să graviteze în jurul gândului meu!

8 MAI

- Care cuvânt îţi place mai mult: soţie sau amantă?
-Soţie-i-am răspuns.
8 Mai 1986. Ofiţerul stării civile. N-am invitat multă lume dar holul s-a umplut până la refuz. Simţeam că plutesc... Până atunci nu mai avusem atâtea flori... le-au aşternut ca pe-un covor la picioarele noastre. Eram atât de fericită! Îmi venea să sărut fiecare petală....
-Cât timp mă vei iubi aşa? Credeam că va dura un an, poate doi...
-Toată viaţa!- mi-a răspuns. A fost mai greu la început. Cu timpul însă, rotiţele angrenajului numit " căsnicie " au început să funcţioneze la cele mai înalte standarde chiar dacă la început se mai auzea din când în când câte un scârţâit.

Zbor întrerupt...

Azi, în incercarea mea de a zbura în înalt, mi-am frânt aripa sufletului. Nu doream să mă agăţ în ciulinii amărăciunilor, dar oricât am încercat să-i evit, ei s-au întins insistent reuşind să mă sfâşie. Picături sângerii au lăsat dâre pe cerul vieţii... Mi-am zis: n-am să mai zbor...dar tu, m-ai ridicat, m-ai luat în braţele tale, mi-ai mângâiat aripa frântă încălzind-o la pieptu-ţi. M-am cuibărit la pieptul tău...suflarea-ţi caldă mi-a încălzit aripa dându-mi curaj... Mi-ai spus - "Ai încercat să zbori prea sus. Tu nu trebuie să zbori. Tu trebuie doar să cânţi. Să cânţi şi să îmi încânţi mie înaltul!"

"Barbatul este un vultur care zboara, femeia - o privighetoare ce canta. A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul." V. Hugo

Bucuriile vieţii...

Moment de linişte profundă. Desigur, în amalgamul vieţii puteam să mă opresc la tristeţi pentru că se găsesc mereu, la orice pas.
Dar de ce să mă opresc la buruieni? De ce să nu văd planta care creşte? Aşa că: -Go!- mi-am zis.
Şi iată-mă, căutând bucuriile vieţii, micile bucurii care m-au întâmpinat azi: Lalelele galbene din vaza cu motive chinezeşti, mirosul de cafea proaspătă, pisicuţa (Lina), somnul liniştit al copiilor noştri, liliacul înflorit de la poarta casei, maşina parcată corect ( fusese băietul nostru cu ea şi are doar de o săptămână dreptul de a conduce), căldura cu care dragul meu mă privea în drum spre locul de muncă, muzica bună pe care o ascult în acest moment...şi ziua abia a început!

Grea matematica asta...

Mă ia cu frisoane... dar în tot răul este şi un bine. Bine e pentru mine că în cazul acestui atac de panică (tocmai am făcut unul) mi-am întărit convingerea că atacurile de panică se nasc pe fondul nerăbdării. Deci, 4336 este numărul trenului pe care a trebuit să-l deservesc. Lume destul de multă. Aproximativ 40 persone. Dacă eram în gara mare ar fi fost o jucărie. Dar aici, în gara mică calculatorul gândeşte foarte greu. " Grea aritmetica asta!" aud o remarcă răutăcioasă...nu m-am putut răbda! " Greu că veniţi toţi deodată!" - apoi mi-am continuat munca... Azi, m-am gândit pentru prima dată că nu-mi place detaşarea în gara mică. E doar începutul lunii, şi e perioada în care oamenii îşi fac abonamente. Apoi va fi mai uşor. La urma urmei e vorba doar de o lună...

Ce pot şi ce nu pot face banii

Este adevărat că banii au putere. Cu bani îţi poţi cumpăra o casă frumoasă, o garderobă elegantă şi un mobilier luxos. De asemenea, poţi cumpăra admiraţie, supunere sau flatări şi chiar poţi lega câteva prietenii trecătoare cu oameni ce sunt gata să-ţi facă pe plac. Dar cam asta e tot ce poţi realiza. Lucrurile de care avem cea mai mare nevoie nu pot fi cumpărate cu bani — iubirea unui prieten adevărat, pacea minţii, timp, odihnă, cultură şi multe, multe altele. Dar sănătatea? Poate fi ea cumpărată cu bani? Dar oare poate fi pierdută sănătatea din cauza îngrijorărilor cauzate de problemele financiare?
Pentru unele persoane viaţa adevărată înseamnă un trai de lux si plăceri. Când acesta toate se vor termina, viaţa lor va fi un nonsens. Pentru alte pesoane, dorinţa de a atinge mereu un standard se transformă într-un câmp de bătălie, unde la fiecare pas vei găsi o mină gata să explodeze. . Atât pentru unii cât şi pentru ceilalţi, banii reprezintă mijlocul de a atinge ţinta dorită. În această situaţie, cred că ar fi înţelept să ne gândim ce vom alege: Banii sau viaţa! Dacă vom şti să echilibrăm lucrurile însă, vom putea alege Banii şi viaţa, doar să le punem pe scara potrivită în ierarhia priorităţilor.

Te iubesc dacă...

Auzim de multe ori acest lucru. "Te iubesc dacă eşti cuminte, dacă mă iubeşti şi tu, dacă...dacă..." Ea nu spune asta pentrucă nu ştie să vorbească. Ea nici nu arată asta...ea iubeşte necondiţionat.De câte ori ne întoarcem obosiţi de la muncă, ne aşteaptă privindu-ne galeş, îşi pune căpşorul pe lăbuţele din faţă şi când ne apropiem de ea se zbenguie fericită împrăştiind urechi şi limbuţe. Dacă ar putea vorbi în mod sigur ne-ar ura cel mai sincer "Bine ai venit" Este vorba de Issa, căţeluşa noastră, pe care o iubim şi noi din toată inima!


Cainele este singura fiinta de pe pamant care isi iubeste stapanul mai mult decat pe el insusi ” ( John Billings )